Pe 16 martie s-a deschis la Galeria „Apollo“ o expozitie care stirnise curiozitatea multora inca inainte de vernisaj prin titulatura de pe invitatie: Neorealismul neurotic romanesc. Curiozitate si usoara deruta: cum or fi convietuind cei doi termeni – unul indicind o directie cultural-stilistica si trimitind la o improspatata luciditate a actului artistic in prelucrarea, fie si cu ton acutizat, a reperelor realului, celalalt termen provenind din psihologie si referindu-se la o situatie patologica, chiar daca nu grava in nuantele sale.

N-am putea spune ca discursurile de vernisaj ori textele din catalog au lamurit multumitor sintagma de pornire. A reiesit insa ca realitatea din jur, agresiva, traumatizanta, „ranile“ provocate de consumism si manipulare, alienarea duc la reactia pe masura a artistilor. De aici, poate, si tentatia (terminologica) a „neuroticului“.

Trecind de primul obstacol, trebuie sa dam glas, insa, si altor intrebari si nemultumiri, adresate curatorului expozitiei: Luiza Barcan. Ea pare sa fi descoperit de curind, cu un entuziasm pe care il calificam drept usor naiv, realitati ale artei internationale si romanesti mai vechi fata de ceea ce criticul in discutie indica vag prin sintagma „citiva ani buni“. Resurectia figurativului de pe pozitii postmoderne, intii in Europa Occidentala, apoi in SUA, sub titulatura – in cele din urma internationalizata – de „neoexpresionism“, s-a lansat din a doua jumatate a anilor ’70. Fenomenul, puternic in anii ’80, a inceput ulterior sa traverseze si o eroziune nuantata, desi puseurile sale sint inca semnificative.

In pictura romaneasca, semnale neoexpresioniste a emis Generatia ’80 in formare, inca din prima jumatate a anilor ’80 (existind si precedente), semnalele transformindu-se treptat intr-o directie coerenta – a „ecorsarii“ nemiloase a unui real traumatic din pricina presiunii ideologic