Trei lucruri, foarte diferite, ne spune pe romaneste cuvintul „drept“: 1) rectiliniu (in sens orizontal sau vertical), 2) just, onest si 3) ceea ce este opus lui „sting“. Fireste, romana nu face aici exceptie: confuziile dintre aceste doua sensuri sau intre toate trei se regasesc in destule limbi, inrudite sau nu, precum in franceza (droit), engleza (right), germana (Recht, richtig, rechts), ebraica (yasar), latina (rectus), rusa (pravo, pravda).
Ceea ce e curios aici insa este ca, daca in trecerea de la 1) la 2) avem de-a face cu un sens figurat si o abstractizare vadita, in trecerea de la 1) la 3) ne intimpina un paradox, aparent chiar o absurditate: cum poate „mersul drept“ sa devina pe nesimtite „ocolire la dreapta“, de vreme ce „a o lua la dreapta“ (ca si „a o lua la stinga“, de altminteri) inseamna tocmai „a nu merge drept, ci strimb“?
Presupun ca metafora „dreptului“ ca „just“, „corect“, „echitabil“ etc. vine de la ideea ca eroarea, viciul sint abateri intr-o directie sau intr-alta. Dupa ce fiii lui Israel ratacesc vreo 40 de ani prin desert (cind numai drept nu au mers, dar nici drepti n-au fost, Vitelul de aur stie de ce), Iosua le porunceste ca, pe mai departe, ca sa respecte Legea lui Moise, conduita lor sa fie „yasar“ (adica „rectilinie“), fara sa practice – cum s-a spus cu ceva mii de ani mai tirziu – nici „deviationismul de dreapta“, nici „cel de stinga“.
Dreptatea incepe prin a fi un „mers drept“, neabatut, o evitare a pierderii drumului. Ocolisul, detururile sint suspecte; ratacirea nu e „political correct“! Inconjururile pot indica nesinceritatea interioara: nu degeaba Odiseu, care e „polytropos“ – adica un om cu multe fete, ce sint tot atitea orientari diverse ale cugetului – e pus de Homer sa rataceasca atita amar de vreme. Pe de alta parte, Cronos, care prin siretenie reusise sa-si castreze tatal, pe Uranos, fiind el, ca s
