Istoria dramaturgiei romane contemporane de Mircea Ghitulescu (Ed. Albatros, 2000) este, fara indoiala, o aparitie notabila prin cuprindere si proiectul ambitios, in conditiile in care exegeza noastra e cel putin deficitara la capitolul sinteze asupra dramaturgiei comtemporane. Miza insasi – o relectura actualizata – e una „sensibila“, avind in vedere tributul platit de teatrul romanesc sub regimul comunist. Studiul este unul elaborat, cu un aparat informativ bine artciulat, bine pus la punct, vizind surpinderea principalelor directii teatrale/de evolutie spectacologica si a textului dramatic in secolul XX. Mircea Ghitulescu reuseste o panorama cvasi-exhaustiva (si oricum „inalt reprezentativa“), dar impinge cam prea departe limitele „contemporaneitatii“.

Mai potrivit ar fi fost ca volumul sa se numeasca Istoria dramaturgiei romanesti in secolul XX, dat fiind ca partea I este dedicata teatrului romanesc intre 1900 si 1945, iar partea a doua acopera intervalul 1945-2000, pina la dramaturgi precum Horia Garbea sau Vlad Zografi. Analizele sint substantiale, unele evaluari si consideratii, ca si ponderea acordata unui autor sau altuia (bunaoara generozitatea exagerata fata de Paul Everac) raminind totusi discutabila (vom reveni, probabil, cu un comentariu mai amplu asupra acestei aparitii). Oricum, privirea mai curind comprehensiva asupra unor creatii din perioada comunista, viciate de imixtiunea ideologiei oficiala nu e neaparat un atu. Altfel, lucrarea este una de referinta, retinind atentia nu numai prin finetea si densitatea comentariului, ci si prin „materia“ investigata. Autorului nu-i scapa nici nume mai putin „circulate“ cind vorbim despre dramaturgia romaneasca antebelica (Duiliu Zamfirescu) sau interbelica: Emil Isac, Ion Minulescu, Isaiia racaciuni, Ion Luca, Traian Chelariu. Cele doua sectiuni au, fiecare, o sub-sectiune de „profiluri“ in care s