In toamna anului trecut am participat la o discutie (gazduita chiar in paginile Observatorului cultural) legata de „imaginea“ literaturii romane in manualele alternative. Inevitabil, si in acest perimetru de mai joasa altitudine, a aparut problema canonului literar. Daca mersul discutiei s-ar fi limitat la chestiuni de didactica si metodica (pentru ca, dupa cum bine se stie, exista si o „metodica a predarii limbii si literaturii romane“, care – in paranteza fie spus – da intotdeauna mare bataie de cap profesorilor nostri la examenele de grad si la concursurile de ocupare de post), totul ar fi fost „bine si frumos“, ca si odinioara, in trecutul regim. Numai ca discutia a scos la iveala o chestiune extrem de delicata – si care deja tulbura de destula vreme, in mass media noastra culturala, apele calme ale climatului in care unii au inca si azi impresia ca ne balacim, animati de simplul instinct al ocuparii sau mentinerii unor pozitii confortabile – cea a noului canon literar.
Nu vreau sa ma intorc la discutia amintita si nici la propriile mele opinii exprimate acolo intr-un context, totusi, didactic. Insa punctele de vedere formulate in ultima vreme in unele reviste literare de la noi (vezi, printre altele, interventiile lui Dumitru Tepeneag in Contemporanul, Gheorghe Grigurcu in Romania literara si recenta ancheta a revistei Familia, in curs de desfasurare) ma incita sa revin asupra ideii de canon si sa incerc sa dezvolt aici propria mea opinie.
Canon≠ierarhie de valori
Chestiunea canonului e mai serioasa decit pare, pentru ca ea are directa legatura atit cu scoala si sistemele de educatie ale unei societati, cit si cu critica literara si culturala, teoria si istoria ideilor, filozofia stiintei si filozofia pur si simplu, dinamica si metamorfoza artelor vizuale etc. etc. Nici nu stiu de ce am simtit nevoia sa repet aceasta idee banala
