Sînt tot mai neliniştit, în ultima vreme, de ura pe care o simt mustind în subtextul unor articole, cu sau fără caracter polemic, interviuri sau pur şi simplu notiţe redacţionale, aruncate într-un colţ de pagină. Am crezut totdeauna că orice se poate discuta sine ira et studio, pe un ton civilizat, că polemica nu exclude (vorba d-lui Octavian Paler) cordialitatea şi că singurul extremism îngăduit în lumea ideilor este (vorba, de data aceasta, a d-lui Radu Cosaşu) unul de centru. Am însă prilejuri nenumărate să mă conving că lucrurile nu stau deloc aşa. De vină e, desigur, naivitatea mea. Mi-o asum, ca să zic aşa, neavînd încotro. Dar, de înţeles, nu înţeleg de ce nu putem să nu ne urîm de fiecare dată cînd opiniile ne despart.

Dintre multele manifestări ale urii intelectuale, aleg, nu chiar la întîmplare, unul singur. În Convorbirile literare de la Iaşi, numărul din februarie, dl Sorin Comoroşan, membru de onoare al Academiei Române, biolog de reputaţie internaţională, atras de filosofia ştiinţei, îi acordă d-lui Ion Beldeanu un interviu din care ura se revarsă ca o apă neagră. Nu e prima oară cînd dl Comoroşan urăşte. I-am citit şi alte intervenţii asemănătoare. Unele propoziţii sînt reluate aidoma în interviul din Convorbiri.

Problema d-lui Comoroşan, "om cu concepţii profund liberale", dar cu "simpatii de stînga", după cum declară, este "trădarea intelectualilor zişi de dreapta" care ar fi permis "ocuparea scenei culturale de către impostură". M-aş opri o clipă asupra formulei zişi de dreapta. Aşadar dl Comoroşan nici măcar nu consideră că intelectualii cu pricina sînt cu adevărat de dreapta; ei doar se pretind a fi; ceea ce face ca impostura pe care o denunţă autorul interviului să înceapă dinainte şi să nu fie neapărat la mijloc o trădare, ci doar o teribilă mistificare. Trec peste micul exerciţiu de logică, spre a ajunge la esenţial. Cine sî