"Cei care îşi uită trecutul sînt

condamnaţi să-l repete."

Georges Santayana

După ce am citit în România literară (nr. 46, 22-28 nov. 2000) interviul lui Petru Popescu intitulat: Sînt multe momente cînd tresare în mine România şi nu încerc să le reprim, n-am fost nici surprins şi nici indignat. Cum să nu-l priveşti cu simpatie pe frumosul, fermecătorul şi cuceritorul romancier bucureştean al anilor '70 care acum are o casă la Los Angeles (Beverly Hills) şi se consideră "un scriitor special pentru americani cît şi pentru cititorii din douăzeci de alte limbi şi singurul român (s.n.) care a ajuns unde a ajuns prin scris".

Nu este prima dată cînd se poate constata un "trous de mémoire" în trecutul unui scriitor care îşi uită sau inventează o biografie imaginară. Recent, în R.L. (nr. 33/2000) D-na Zoe Dumitrescu-Buşulenga - retrasă în liniştea şi pacea unei mănăstiri pentru meditaţie şi reculegere - se lamenta că au "dispărut modelele" literare şi morale. Nu îşi amintea trecutul glorios, elogiile pe care i le făcea lui Ceauşescu în Scînteia, numirea de către Iliescu în funcţia de directoare la "Academia di Romania" la Roma şi înscrierea pe "Lista persoanelor care au semnat Apelul pentru susţinerea D-lui Ion Iliescu la funcţia de Preşedinte al României".

Care sînt cauzele profunde ale acestor amnezii voluntare, ale lipsei de responsabilitate civică şi etică şi de ce este încă "totul posibil" într-o ţară care de 10 ani se consideră liberă şi democratică? Cine ne apără de mincinoşi, impostori şi ipocriţi? De ce a devenit ridicol să vorbeşti acum în România despre datoria de a nu uita, "travail de deuil", regret, iertare, căinţă ("repentance"), responsabilitate personală şi colectivă în raport cu trecutul, istoria şi timpul? De ce se constată un exces de memorie faţă de un trecut şi o absenţă a memoriei în raport cu