Cred că unul dintre cuplurile artistice care au funcţionat extraordinar în teatrul românesc este acela al regizoarei Cătălina Buzoianu şi al actriţei Valeria Seciu. Întîlniri remarcabile din care s-au născut mari roluri în spectacole mari, memorabile. Un fluid anume circulă în retortele mecanismului teatral atunci cînd încrederea reciprocă este deplină, cînd creatorii se simt aproape şi epidermic în cele mai mici şi subtile intuiţii, detalii, indicaţii, cînd merg, pînă la capăt, împreună. Cred că cele mai importante şi solide roluri ale Valeriei Seciu au fost fructul comunicării cu Cătălina Buzoianu. După mulţi ani, după spectacolele Pescăruşul de Cehov şi Pelicanul de Strindberg, colaborarea s-a întrerupt. Nici astăzi nu ştiu motivele reale şi oricum asta nu are nici o importanţă. Ca în orice cuplu s-a instalat o criză. Fiecare a crezut că poate la fel de bine şi cu altcineva. În continuare susţin că în tot acest interval, în toată această pauză a relaţiei lor, nici una, nici cealaltă nu a realizat, deşi au lucrat mai mult sau mai puţin, ceva atît de semnificativ ca atunci cînd erau împreună. A se înţelege exact: fiecare din aceste mari artiste s-a împlinit scenic şi în alte formule şi mă gîndesc, de exemplu, la Dimineaţa pierdută, spectacol de mare forţă regizorală şi performanţă actoricească, pus în scenă de Cătălina Buzoianu la Teatrul Bulandra. Păreau, la urma urmelor, evadări care încarcă în mod fundamental bateriile, epurează reziduurile pentru o nouă provocare creatoare. Atunci cînd nu s-au mai simţit una în preajma celeilalte, în aşteptare, în prelungire, s-a văzut şi pe scenă. Aşteptarea mea însă a fost răsplătită şi reîntîlnirea materializată: spectacolul se numeşte Spirit de Margaret Edson (Premiul Pulitzer pe anul 1999) şi este recenta premieră a Teatrului Mic. Iar Valeria Seciu este tulburătoare. Şi un al treilea pion important, cu care au mai luc