Cele mai frumoase felicitări de Crăciun şi de Paşte pe care le-am primit vreodată şi pe care le păstrez cu pietate în colecţia mea de suveniruri sunt cele de la Constanţa Buzea.
Prima dată când am primit o asemenea felicitare, am examinat-o îndelung, neînţelegând cum anume fusese confecţionată. Pe cartonul alb putea fi văzut un desen graţios, reprezentând o floare de câmp. Această floare, cu o tulpină zveltă şi cu o corolă delicată, albastră, era uimitor de asemănătoare cu o floare adevărată. Chiar ieşea parcă puţin în relief din aria cartonului. A trebuit să treacă destul timp ca să-mi dau seama că aveam în faţă de fapt o floare reală, pe care poeta o presase întâi între filele unei cărţi şi pe care, apoi, o lipise pe felicitare. Floarea, deci, fusese desenată nu cu pensula înmuiată în culori, ci cu ea însăşi.
M-a tulburat această descoperire, ca şi cum aş fi avut pentru o clipă acces la estetica secretă a poetei.
La fel de mult m-a impresionat textul propriu-zis, scris de mână, cu litere extrem de mici, ordonate circular, ca într-o caligramă de Apollinaire. Minuscula dantelă de litere nu avea însă nimic din aplombul avangardiştilor, ci evoca răbdarea şi supunerea cu care soţiile domnitorilor moldoveni, refugiate în timp de război în mânăstiri au lucrat diafanele broderii aflate azi în muzeul Mânăstirii Dragomirna.
Deşi duce o existenţă austeră, Constanţa Buzea face daruri domneşti. Un dar este însăşi prezenţa ei. O poetă considerată de multă lume un clasic în viaţă, o autoare care figurează în manualele şcolare stă în fiecare joi, la şedinţa de sumar, în stânga mea! Atât de aproape şi totuşi atât de departe... Uneori, teancul ei de versuri n-are loc de teancul meu de articole de critică literară, dar litigiul se stinge imediat prin retragerea mea din zona de conflict. Sau prin amestecarea până la indistincţie a celor două genuri.
