În colecţia Societatea politică a Editurii Nemira a apărut o carte ciudată, extraordinară şi intrigantă, în acelaşi timp: Oameni cu care aş muri de gît de Eugen Istodor. Sînt adunate aici rubricile realizate de autor în Dilema din ultimii ani. În volum, acele interviuri cu indivizi aflaţi în marginea culturii sau a societăţii, pur şi simplu, îşi schimbă complet semnificaţiile. Pe o pagină cu rubrica "Cu ochii-n 3,14" ele aveau funcţie exclusiv de divertisment, de amuzament. În noua postură, feliile de viaţă capătă statut grav, tragic uneori - nu chiar întîmplător, cum ar putea crede un cititor naiv, cartea apare în colecţia serioasă amintită.

Ce conţine? Mici "interviuri" cu ingineri ieşiţi la pensie, portari, gospodine, crescători de crocodili, revoluţionari, vînzători de castraveţi etc. Un astfel de interviu nu are mai mult de trei pagini, este concentrat şi miza principală este captarea umorului involuntar: mai ales cel de limbaj. Mai putem găsi în acest volum o excelentă prefaţă a lui Radu Cosaşu. Acesta insistă pe caracterul marginal al scrierilor lui Eugen Istodor şi conţine întrebarea fără de care această carte nu poate fi citită: sînt autentice sau nu aceste interviuri? Problema autenticităţii feliilor de viaţă este vitală - "făcutul" este evident. În doar cîteva replici apare ba o greşeală gramaticală, ba o situaţie inedită (crocodilul se cam enervează dacă cineva de la etajul superior trage apa), ba o interpretare în stil mahalagesc a unor evenimente politice importante. Nu există oameni perfect stupizi cum îi face să apară în multe cazuri Eugen Istodor. De aceea, cartea lui se constituie într-o mică antologie de ficţiuni care îi aparţin în întregime. "Interviurile" devin, dacă le privim cu precauţia autenticităţii nişte "momente şi schiţe" ale anilor '90. Nici personajele lui Caragiale nu erau "reale", erau simpli exponenţi sau prototipuri, nu