În România, marile primejdii pentru populaţia civilă au venit aproape întotdeauna dinspre purtătorii de uniforme. De la spaimele lui Cioran, în copilărie, în faţa "penei de cocoş" a jandarmului ungur din Transilvania, până la fiorii pe şira spinării iscaţi de bulanul miliţianului (român, de data aceasta) resimţit de oricine a trăit sub comunism, de la cruzimea prostească a tablagiului din armată până la desconsiderarea suverană a cutărei surori de spital, uniforma a fost la noi simbolul puterii discreţionare. (Las deoparte rasa călugărească şi sutana preoţească, pentru că rolul lor e mult mai complicat).

După vreo zece ani de timorare, asistăm acum la reînscăunarea tiraniei uniformei în viaţa publică românească. Prilejul - absolut fără nici o legătură cu fondul problemei - l-a constituit asasinarea plutonierului Saşa Disici. Presa a scris pe larg despre slăbiciunile scenariului oficial al crimei - de la portretul robot al principalului suspect până la sinuciderea oportună a unui găinar din Arad. Nu merg până acolo - aşa cum s-a insinuat - încât să spun că Saşa Disici a fost omorât pentru a se crea ocazia reîntronării dictaturii miliţiste în România. Chiar dacă mobilurile exterminării rămân în ceaţă, destule glasuri vorbesc de o răfuială între parteneri de afaceri deochiate, şi nu de "jamesbondisme" şi alte aluzii culturale. Printre timişoreni circulă zvonul că Disici şi asasinii săi se cunoşteau. Fără a întina memoria unui mort, lumea se întreabă de unde avea un simplu plutonier bani să-şi cumpere un "Audi". Cei care-au participat la înmormântare spun că familia poliţistului decedat era departe de-a fi înstărită, iar salarul său de bugetar nu permitea, în nici un caz, achiziţionarea unui astfel de automobil, fie el şi la mâna a doua!

Trecând peste toate aceste supoziţii, am ajuns să contemplăm urmarea măsurilor decise în forţă la cel mai înalt niv