Desigur, Ana Blanadiana e azi cea mai cunoscută poetă din România. Celebritatea sa literară e însoţită şi augmentată de una de ordin cetăţenesc, asociere de astădată benefică, menită a spăla ruşinea bardului politizat, aflat la remorca propagandei totalitare, aşa cum s-a întrupat în numeroase, din nefericire, cazuri, de la Mihai Beniuc la Adrian Păunescu. Întrebarea care se pune (şi-o pune poeta însăşi) e dacă această reputaţie de excepţie ar putea fi sinonimă cu o supremă satisfacţie, cu "fericirea". În cazul în care marele public ar fi predispus la un răspuns afirmativ, Ana Blandiana se mărturiseşte, împotriva aparenţelor, apăsată de un renume în ţesătura căruia se profilează doar părelnic un destin literar-monden cu strălucire împlinit. Întrucît condiţia de persoană celebră presupune o alienare, o despărţire de sine măsurată prin abisul moral al nostalgiei: "O ironie zeească/ A decis ca toate/ Visele să mi se împlinească:/ Sunt un adult./ Înot în mulţimi,/ Mă-nec în realitate;/ Paşii mei nu mai sunt anonimi,/ Nu mai ştiu să meargă pe mare;/ Deşi se zbat,/ Braţele mele nu mai pot să zboare,/ Nu mă mai recunosc. M-am uitat./ Aş vrea să revin. Dar spre cine?/ Toţi mă dor./ Şi mi-e îngrozitor de dor/ De mine!" (Împlinire). Înstrăinată, prin ipostaza-i publică, de eul său, poeta se simte dependentă de convenţia (literară, dar şi literală, adică ezoterică!) a unui nume, care-i trasează, el, drumul, care-i fixează obligaţiile şi-i cere fidelitate. În chip exasperant, fiinţei, în funcţia ei producătoare de viaţă, i se substituie un nume: "Să mă nasc/ Ca în ritmurile iniţiatice/ Din numele meu,/ După ce decenii întregi/ Tot ce eram/ S-a concentrat, s-a chircit/ În sîmburii cîtorva litere oarecare?/ Şi acum să o iau de la capăt,/ Să caut un alt grind/ Roditor/ Să îngrop seminţele/ Şi să mă aştept apoi răbdătoare/ Pe mine însămi răsărind?" (De la capăt). Pericolul maxi