La 1 martie 1906 apare la Iaşi, sub direcţia lui C. Stere şi a lui P. Bujor, Viaţa românească. Se ştie însă că adevăratul ei mentor şi animator a fost G. Ibrăileanu, critic iubitor de maxime şi, după întemeiate demonstraţii într-ale genului, autorul celui mai bun "roman de analiză" apărut la noi (Adela). Născut în 1871, la Tîrgu-Frumos, moare la 10 martie 1936, închizînd perfect arcul jubiliar al Vieţii româneşti. Se împlinesc, astfel, în această lună două date rotunde: 95 de ani de la ivirea - nu fără urmări "de direcţie" în cultura românească - a revistei cu ştaif poporanist şi 65 de ani de la dispariţia ideologului care i-a dat relief şi strălucire. Chiar dacă Ibrăileanu a părăsit redacţia Vieţii româneşti cu trei ani mai devreme, în 1933, întocmindu-şi testamentul literar prin articolul retrospectiv După 27 de ani (ultimele lui rînduri tipărite într-o revistă), numele criticului şi al publicaţiei sale vor rezona la unison, după modelul altei fuziuni de referinţă: T. Maiorescu - Convorbiri literare. Apariţia, la Iaşi, a Vieţii româneşti nu trece neobservată. Dintr-o scrisoare din 13 martie, adresată lui Ibrăileanu de unul dintre primii şi cei mai stabili colaboratori, M. Sadoveanu, reiese că şi la Bucureşti revista a făcut o bună impresie. "Chipul cum e făcută şi cuprinsul o fac să fie cea dintîi revistă europeană de la noi". Nici Vlahuţă, naşul de botez al Vieţii româneşti (probabile nostalgii după Viaţa condusă de el şi ca replică opoziţională la Viaţa nouă a lui Densusianu) nu se lasă mai prejos şi, încă de la al doilea număr, îi scrie "fratelui" Botez: "Hotărît, e cea mai bună revistă din cîte s-au încercat la noi, şi e aşa de interesantă şi de minunat scrisă, c-ar putea să facă cinste oricărei ţări civilizate". Ivită din amalgamul mai multor "isme" empirice şi slab eşafodate teoretic (narodnicism, socialism, naţionalism), Viaţa românească va deveni un n