Numele de prozator al lui Raymond Federman este deja cunoscut cititorului român. În 1989 apăreau la Editura Univers, într-un singur volum, două dintre romanele sale - din cele şase câte scrisese până la acea dată: Îndoita vibraţie şi Zâmbete în Washington Square. Seria a fost completată anul trecut cu o nouă traducere, semnată, ca şi în precedentele cazuri, de Antoaneta Ralian, al cărei nume a devenit o marcă de calitate nu doar pentru tălmăcirea în sine, ci şi pentru valoarea autorilor aleşi.

Celor pe care i-ar putea interesa: verifică în date de roman ideea supraficţiunii (surfiction), orientare postmodernistă al cărei întemeietor Federman este. Simpla narare a faptelor le falsifică, spune Federman. Pentru salvarea lor e nevoie de un punct arhimedic al mobilizării creative. Aşa se face că autorul cărţii devine la rându-i un personaj care poartă o interesantă corespondenţă cu un prieten despre evoluţia lucrului la roman. Intenţiile sale compoziţionale ajung, de altfel, ele însele subiect de meditaţie pentru cititor. Frânturi ale unei vieţi personale concomitente cu scrierea romanului apar, la rândul lor, detaliate şi nedeghizate. Personajele, şi ele, îşi desfăşoară propriile expectaţii auctoriale cu privire la comportamentul celorlalte personaje. Până la urmă povestea se dovedeşte nu mai mult decât un pretext pentru dezvăluirea eşafodajului pe care urmează să fie articulată. Sub presiunea unei obsesive condiţionalităţi (manieră destul de stranie de a scrie, în consecvenţa ei - spre deosebire de cea a indicativului prăfuit cu care ne-am obişnuit până la a nu-l mai observa deloc), e greu de spus dacă romanul începe într-adevăr, în vreun fel - chiar după ce vom fi citit şi ultima pagină.

Dar ideea lui Federman tocmai prin explicitarea acestei întârzieri pare să dea satisfacţie: cu cât iluzia realităţii este mai insistent denunţată, cu atât această r