Mă leagă de Constanţa Buzea amintirile unui timp mutilant, timp în care marii poeţi români zăceau în închisori, erau ostracizaţi ori "uitaţi" iar noi îi citeam pe furiş, cu sentimentul fructului oprit. Tot pe atunci ne împărtăşeam primele versuri în cadrul unor cenacluri ce purtau - parcă în derîdere - numele unor impostori ai literaturii ca Neculuţă ori Păun-Pincio. Tinereţea noastră a fost un ciudat amalgam de uimiri şi bucurii (căci descoperirea creaţiei e întotdeauna miraculoasă, tonică) şi de umilinţe şi servituţi inevitabile într-un regim ce părea instaurat pe veşnicie.
Am debutat şi eu şi Constanţa în primele numere ale revistei "Luceafărul". Păstrez şi acum în memorie fiinţa slăbuţă, palidă a fetei ce scria despre Drumul Găzarului, umilul cartier periferic ce adăpostea casa părintească, într-o modalitate atît de directă şi totuşi atît de învăluitoare care urma - cine-şi închipuia pe atunci? - să n-o mai părăsească niciodată. Căci devenirea artistică (adică repetarea, maturizarea, reflectarea în plural) este un lucru tare imprevizibil. Iar meseria de poet este culeasă de niciunde şi de peste tot, este prinsă din zbor. Un zbor lăuntric, pe spontane trasee ale sensibilităţii, cu viteze variabile ce ţin de hazard, de cultură şi de libertate. E demn de remarcat că de la o anume etate/experienţă inspiraţia se sudează atît de mult cu meseria încît poetul devine un megalit, o Piatră sălbatică. Tematica şi limbajul se esenţializează, densitatea textului creşte nemăsurat, înseşi tăcerile poetului devin expresive.
Omagiind-o pe Constanţa Buzea la vîrsta imaginarului plural de la rouă (Roua plural e titlul antologiei de la Editura Vinea), mi-ar plăcea să pot surprinde modul ei specific de a tăcea. Căci tăcerile poeţilor importanţi ai unei literaturi sunt poate cele mai expresive urme ale artei lor. Modul cum nu se spune, modul cum se elimină, idiosinc
