Punctual ca totdeauna, Uriel intră în clasă şi trecu cu pas uşor pe estradă. Îşi aranjă foile manuscrisului şi cînd deschise gura să spună ceva spiritual şi interesant, fu împiedicat de un bărbat îmbrăcat într-o haină lungă, un fel de reverendă, culoarea Oltului din poeziile lui Goga. "Vă rog, aşteptaţi o clipă. Eu vin de la izvorul vinului cel bun şi de leac, de la Jidvei. Am adus cîteva sticle pe care aş dori să le împart între colegii prezenţi aici. L-aş fi dat şi la amiază, dar am numărat: erau douăzeci şi şase care ar fi rămas păgubaşi." Prevăzînd că iarăşi se amînă sau se încurcă lucrurile, participanţii începură să dea semne de nelinişte. "Am vizitat înainte secţia sanitară a clădirii în care ne aflăm şi mi-am adus aminte de timpurile cînd am fost elev aici, cînd, printr-o minune, într-o singură zi, conducta de apă, care alimenta bazinul spălătorului internatului, a fost terminată pînă seara. La Stingere, stareţul ne arătă de la etaj zecile de lavabouri cu robinete sclipitoare pe care le compara cu planul cimitirului din huciul vecin. Doi călugări vorbeau în şoaptă chiar lîngă urechea mea cea sănătoasă. Aflai astfel că stareţul suferă de o boală nervoasă care îl depărtează de lume. Imaginea că se află peste drum de portul vechi, chinuit de dureri pînă ce se lăsa să lunece în căldura apei, unde rămînea singur în lagunele tristeţii care-l apăsau, îl urmărea şi acum."
Ghidul nostru ne evoca scene din istoria aşezămîntului religios, transformat după război într-un spital de alienaţi. Îi făceam tot felul de semne, că trebuie să ne grăbim, ne aşteaptă portarul ca să ne luăm vizele de la Maica străinilor. Dar el avea timp. Rătăcind prin întunecimea pivniţelor şi a hrubelor milenare, el ne apărea deodată ca stîlp de foc străveziu, ca în povestirile lui Moise. Şi noi ne vedeam încolonaţi în mulţimile de condamnaţi la exil. Speram că toate deranjamentele de
