Cel puţin trei prozatori au avut, între războaie, vieţi prea scurte şi morţi prea lungi. Altfel spus, n-au avut timp să-şi trăiască viaţa, în schimb au avut destul timp să-şi trăiască, să-şi simtă moartea: Max Blecher, care se stinge în mai 1938, la 29 de ani, Anton Holban, care moare în ianuarie 1937, cu o lună înainte de a împlini 35 de ani, şi Pavel Dan, care moare în acelaşi an, în august, cu o lună înainte de a împlini 30 de ani. Acesta din urmă este cel mai puţin cunoscut astăzi, poate şi pentru că n-a apucat să tipărească nici un volum în timpul vieţii. Cartea Urcan bătrînul, o culegere de nuvele, pregătită în 1937, apare în anul următor morţii sale, ca un surplus de cruzime a sorţii. Pavel Dan a apucat totuşi să scrie două caiete de însemnări intime, publicate selectiv de fiul său, Sergiu Pavel Dan (Ed. Dacia, Cluj, 1974). Însemnările sînt de adolescenţă, căci autorul lor era elev cînd le începe, în 1926, şi proaspăt student cînd le încheie, în 1929 (iar în ediţia menţionată ele nu sînt duse decît pînă în 1928). Imaginea ar fi cu siguranţă nerelevantă, dacă, pe lîngă jurnal, nu s-ar fi păstrat şi cîteva scrisori ale lui Pavel Dan care sînt, de data aceasta din anii ultimi ai vieţii. E drept că între aceşti ultimi ani şi cei de şcoală distanţa în timp nu e mare, în schimb distanţa psihică e enormă, datorită conştiinţei morţii. Ultimele încercări de salvare sînt, pentru Pavel Dan, în străinătate, la Viena, unde urmează să facă un tratament cu radiu.
Aici am plătit înainte, aşa că nu e nici un pericol încă de a fi dat afară. De altfel prof. ăsta, e vorba de Freud, ştie şi franţuzeşte şi toţi ştiu aici; dincolo nimeni, nici prof., nici asistenţii, nimeni nu ştia boabă; doar o soră ştia cîteva cuvinte. Între noi fie vorba, oamenii-s tot şnapani, chiar cînd strada e curată şi ei se numesc vienezi sau parisieni. Am sosit la Viena f. bolnav, astfe
