Poezia se naşte, la Constanţa Buzea, din "stări ste-rile", de aşteptare, de pasivitate, de reverie goală. Lucrurile, pentru a produce asupra spiritului senzaţii de "iluminare", de percepere miraculoasă, sunt lăsate să se mişte în voie, să producă adevărate şocuri sensibile prin acumulările lor imperceptibile. Fiinţa poetei adoptă faţă de ele o atitudine de repaus, de tăcere, de reculegere solemnă, pioasă şi gravă, postându-se dinaintea lor într-un soi de "deschidere nemişcată". Ea nu le provoacă, nu le constrânge pentru a se manifesta, ci se complace în aerul de visare blândă pe care îl întreţin chiar obiectele, iar acest efort de aşteptare, de pândă meticuloasă şi răbdătoare a semnalelor pe care le pot oferi acestea e răsplătit cu prisosinţă prin "instalarea minunii". De aici pleacă poezia pentru Constanţa Buzea. O spune foarte frumos poeta însăşi, într-o confesiune tipărită pe manşetele ediţiei antologice Roua plural: "Departe de mine a mă fi crezut vreodată un bun exemplu. Ţin enorm la stările mele sterile, la ceasurile când nu pot lucra. Stau nemişcată în vreme ce un fascicol de raze strecurat prin canat se deplasează imperceptibil pe covor de-a lungul bridelor, şi trec secole parcă până ce lumina alunecă de la cele roşii la cele negre. Iar eu am răbdarea şi norocul să urmăresc această minune la mine-n odaie. Sau îmi las sufletul, ca o algă în valuri, în voia mişcării aerului parfumat dintre două ferestre deschise. Sunetele amplificându-se noaptea în linişte, ca şi când ar rămâne un gol misterios după o ridicare a lucrurilor la cer".

Aceeaşi voinţă de a nu provoca exteriorul, aceeaşi artă de a se lăsa supusă, într-o atitudine deopotrivă hieratică şi religioasă, în voia "vrăjii" emanatoare a acestuia se observă în ceea ce priveşte cuvintele. Un cuvânt, altul de obicei decât cel căutat imperios în dicţionare, "mă trage şi mă goleşte de energie", mărtur