Pelerinaj la Paris
În romanul O zi mai lungă decât veacul al lui Cinghiz Aitmatov, trenurile care trec printr-o gară uitată de lume, din stepa nesfârşită, rezumă istoria contemporană a Rusiei. Unele se îndreaptă spre vest pline de soldaţi care cântă marşuri şi agită steaguri. Altele fac drumul invers, transportând refugiaţi cu boccele şi răniţi. Unele aduc de la Moscova activişti ai PCUS nerăbdători să iniţieze "transformarea revoluţionară" a regiunii. Altele zac cu lunile pe câte o linie moartă, năpădite de buruieni.
În volumul II din memoriile sale, La apa Vavilonului, Monica Lovinescu reconstituie douăzeci de ani din istoria României - 1960-1980 - evocându-i pe românii care au vizitat-o la Paris. Aproape toţi intelectualii de elită ai României au fost în acea perioadă oaspeţii ei şi ai lui Virgil Ierunca. Dintre vizitatori n-au lipsit însă nici impostorii, nebunii, profitorii şi agenţii Securităţii, inclusiv cei care aveau misiunea să o reducă la tăcerea pe realizatoarea emisiunilor culturale de mare răsunet de la "Europa Liberă", Teze şi antiteze la Paris şi Actualitatea culturală românească. Monica Lovinescu ajunsese (chiar dacă nu spune asta în memorii) o instanţă supremă a culturii române. În faţa ei se înfăţişau oameni de valoare marginalizaţi, dornici să fie repuşi în drepturi, dar şi "trimişi speciali" care nu urmăreau decât să-i submineze autoritatea morală, incomodă pentru regimul comunist din România. Era ceva să exişti în conştiinţa Monicăi Lovinescu! Echivala cu o consacrare. După cum dezaprobarea sau ignorarea unui scriitor, să zicem, de către fiica lui Eugen Lovinescu însemna o aruncare a lui în neant.
Această formidabilă influenţă se explică, împotriva aparenţelor, nu printr-un joc politic, ci prin practicarea consecventă a moralităţii. Monica Lovinescu nu este anticomunistă de meserie, aşa cum alţii su
