Nici nu am băgat de seamă cînd a venit vecinul Macek: stă în spatele meu în larma pocnitoare a drujbei celei mărunţele, produs italian, cu care tai nişte crengi în grădiniţa de la stradă. Vecinul ţine în mînă o broască de la uşă, din aceea veche, din fier gros. Opresc drujba şi pe dată se lasă liniştea în stradă, uguituri de turturele şi alte cîntări, din aproape şi din departe, ale vestitorilor primăverii, răzbat spre noi. Vecinul îmi spune că repară broasca de la uşă, o tratează cu ulei de motor ars, negru la culoare, pe care-l ţine în garajul gol acum pentru că şi-a vîndut Dacia. Ani de zile s-a folosit de ea, a făcut taximetrie şi uleiul ars l-a ţinut într-un butoi mare, de tablă, pentru nevoi de-astea, cum ar fi ungerea angrenajelor de la broasca de la poartă sau a ţîţînelor pe care se învîrte uşa de la coridor. Îl privesc pe vecinul Macek cum se leagănă de pe un picior pe altul şi mă apucă un fel de plictiseală care-mi complică scriitura. Îl supun pe domnul vecin unui experiment postmodern şi îl scot din potenţiala sa ipostază realist-narativă. Încerc Derapajul nr. 1 - îl privesc atent, mă priveşte surprins - "în vremuri vechi", zic, "oamenii foloseau în locul pensulei pentru uns broasca, o pană de gîscă". Vecinul Macek mă scrutează nedumerit, se clatină de pe un picior pe altul, priveşte la broască, rîde abia auzit, are aproape şaptezeci de ani, îşi aduce aminte, cum să nu-şi aducă aminte de treaba asta cu pana de gîscă, soacra lui folosea toată aripa, îi zicea peruşcă, aşa i se spunea aripii ăleia în vremurile vechi: cu peruşca, soacra vecinului Macek curăţa "cuptiorul" de funingine, mătura firimiturile de pe masă. După ce isprăveşte story-ul realist cu peruşca, tace domnul vecin Macek, e după-amiază de 20 şi... martie, pe cer sînt ceva nori cam groşi, caisul a înflorit, e răcoare umedă, turturelele, vrăbiile, alte păsăreturi ne mîngîie auzul dintre cr