Într-un articol deja binecunoscut specialiştilor, profesorul american Lawrence B. Solum scrie, folosind convingător argumentaţia şi limbajul aristotelian, despre virtuţile pe care trebuie să le regăsim în personalitatea unui magistrat*. Sigur, înainte de Solum foarte mulţi au scris despre acest lucru: de la antici încoace, tema personalităţii celor care ocupă magistraturi epuizează biblioteci întregi. Dar, prin nu ştiu ce "joc" greu descifrabil al minţii mele, de textul lui Solum îmi aduc aminte cînd citesc, într-un cotidian renumit, serii întregi de dezvăluiri despre incompetenţa morală şi profesională a unor magistraţi români. Lectura acestor dezvăluiri m-a făcut, iniţial, să vreau să scriu despre corupţie şi trafic de influenţă ca despre un cancer metastaziat în corpul magistraturii noastre, dar mi-am dat seama, imediat după primul impuls, că este inutil. Un text în plus pe acest subiect, alături de alte mii care au apărut pînă acum, nu ar schimba cu nimic lucrurile. Pe de altă parte, textul ar fi fost sumbru, patetic, neptunian. Aş fi fost încă un revoltat aproape resemnat între sutele de mii de revoltaţi aproape resemnaţi din România. Iarăşi, nimic nou. Aşa că, reacţia mea în faţa noilor dezvăluiri ale putreziciunii este să evoc un text şi să amintesc cîteva idei. Lawrence Solum fundamentează o adevărată teorie a actului de justiţie în jurul virtuţilor, înţelese în buna tradiţie aristotelică, ca fiind excelenţe ale spiritului uman. Astfel, Solum crede că o decizie judecătorească este dreaptă numai dacă este emisă de un judecător virtuos. Judecătorul poate fi virtuos numai dacă promovează consecvent şi în prelungirea unei naturale predispoziţii cîteva virtuţi: 1. deşteptăciune juridică (judicial intelligence) - o formă a clasicei sophia , este excelenţa de a teoretiza şi înţelege dreptul, capacitatea de angajare în raţionamente juridice sofisticate. 2. în