Sînt emoţionat. Dintr-o dată, aproape toată revista Dilema a devenit revistă de(spre) arhitectură şi/sau spaţiu construit. Eugen Istodor trans-scrie ca de obicei străzile bucureştene. Colegul de pagină Dan Goanţă meşteşugi anţărţ un gărduţ în faţa blocului. Redactorul şef Mircea Vasilescu lucrează şi el la un sat global (altă metaforă arhitecturală la care, mult mai înainte de politicieni de felul doamnei Clinton, se străduise un Frank Lloyd Wright, bunăoară, cu a sa Usonia). Mai mult încă, în numărul 420/16-22 martie 2001, Sever Voinescu compară "grandoarea şi detaliul" dreptului cu acelea ale unui edificiu arhitectural impresionant, iar profesorul Dorin Ştefan ne vorbeşte pe o întreagă pagină ultimă a revistei despre seninătatea unei zile de duminică în care citeşte (şi) Dilema, cugetînd însă la un grup de acţiune urbană în Bucureşti. Piaţa însăşi se deschide către calitate arhitecturală. Din snobism, din (re)descoperirea frenetică (şi suspect de necritică, de altfel) a valorilor burgheze - nu importă. Fenomenul se vede peste tot - de la cotidiene la reviste de life style şi televiziuni. O masă critică de proprietari şi utilizatori ai arhitecturii a apărut. Ea se reînnoieşte pe sine cu noi materiale, noi tehnologii, nouă aparatură electrocasnică şi mobilier. Deja, în cei unsprezece ani de tranziţie, s-au consumat cicluri care ar fi luat altfel timp mai lung. Bunăoară, există deja proprietari care îşi optimizează locuinţele ridicate în pripă sau cu materiale&finisaje mai slabe la începutul deceniului trecut. Alţii descoperă rostul arhitectului de interior sau îşi optimizează spaţiul amenajînd mansarde, pivniţe, alte anexe, sau remobilînd mai contemporan. Oraşul are deja baruri, cluburi şi restaurante amenajate corect, cu bun gust - unele minimaliste, altele chiar opulente. De cealaltă parte, şcoala de arhitectură bucureşteană se reformează într-un ritm accel