Normalitatea tinde să devină elitism? Democraţia este un cuvînt, o idee, un concept politic pentru care de atîtea ori s-a murit. Din punct de vedere teoretic, într-o democraţie poporul (demos) are puterea (kratos) de a conduce. În realitate, majoritatea reprezentată de demos încrediţează puterea minorităţii reprezentată de elita politică. O teorie. O alta: majoritatea se abandonează elitei sale şi acceptă să se supună ideilor elitei. Mosca, marele teoretician al ideii de elită, spunea în The Rulling Class că "guvernarea într-o democraţie vine de la popor, ar putea fi chiar şi pentru popor, dar niciodată nu ar putea fi din popor ci din clasa conducătoare". Dar de unde apare această clasă conducătoare? În mod cert nu apare din senin... România postrevoluţionară şi democratică a demonstrat că Mosca are atît dreptate cît că se şi înşeală. Să nuanţez întrebînd care este originea elitei româneşti actuale sau de-a lungul perioadei 1989-2001? Majoritatea ei provine din nomenclatura comunistă mai tînără. Este un truism a afirma că eşalonul doi a preluat puterea (sau cele mai importante părţi ale ei deoarece în noile condiţii nu se mai putea impune peste tot) după 1989. Dar şi eşalonul trei, cel al micilor lideri locali sau al celor cu strînse legături familiale cu eşalonul doi. După 1989 s-a ridicat şi o firavă elită care nu îşi trăgea rădăcinile din nomenclatura comunistă. Această elită a fost formată din intelectuali care au refuzat să se integreze prea mult în sistemul politic comunist (A. Pleşu, N. Manolescu etc.) precum şi din "bătrînii" oameni politici care îşi trăgeau rădăcinile din viaţa politică interbelică şi din puşcăriile comuniste. Aceste două elite s-au confruntat încă de la începutul perioadei postrevoluţionare. Demarcaţia era cît se poate de clară în 1990. PNL şi PNŢ doreau să vîndă ţara străinilor, iar FSN să o apere. Elita care a înhăţat puterea în pr