Categoriile de defavorizaţi de care se vorbeşte azi (pensionari, şomeri, handicapaţi etc.) nu sînt realităţi numai astăzi valabile. Întotdeauna, în România modernă, defavorizaţii erau o tristă realitate apăsătoare. Şi aceşti defavorizaţi reprezentau imensa majoritate a populaţiei. Mă gîndesc, fireşte, la ţăranii care reprezentau între 80-85% din populaţia ţării şi care nu aveau pămînt în proprietate. Nu e aici locul să discutăm dacă la noi a fost sau nu feudalism în relaţiile agrare. Singurul lucru cu adevărat important e că de la începuturile erei capitaliste, cînd negoţul cu grîne ia avînt, mai ales în urma tratatului de la Adrianopole din 1829, cînd marile puteri europene desfiinţează monopolul turcesc asupra comerţului produselor agrare româneşti, porturile noastre dunărene sînt copleşite de navele occidentale care achiziţionează grîne. Preţul lor e în urcare şi stăpînii de moşii sînt cointeresaţi să acapareze cît mai multe grîne! Deposedaţii sînt ţăranii care efectiv nu mai pot suporta angaralele puse pe gospodăria lor. Şi, cu cît se urca în timp, disparitatea dintre proprietatea asupra pămîntului capătă forme scandaloase. În 1908, Const. Stere a publicat, în Viaţa Românească, studiul Ţară de latifundii în care releva, după datele unui raport oficial, că "la o extremitate găsim peste un milion de proprietari cu ceva mai mult de trei milioane de hectare, la cealaltă extremitate numai 1.500 de proprietari cam cu aceeaşi întindere de pămînt". Prima categorie o reprezentau, desigur, ţăranii, cealaltă, moşierii. Şi adaugă: "ţărănimea formează 96% din numărul total al contribuabililor, iar cei o mie nu reprezintă decît 0,09% (nouă sutimi la sută / 9 la 10.000!) din totalitatea contribuabililor... 0,09%!! Şi pentru această doză farmaceutică a poporului nostru, pentru aceste 0,09%, pentru această mie, care reprezintă interesele a cel mult 5.000 de suflete din mas