Într-o carte intitulată Istoria viitorului, Georges Minois readuce în discuţie pe profeţi, astrologi, magi, aşadar pe cei care şi-au făcut o specialitate din anticiparea viitorului. Specialitate care a fost, nu o dată, la mare trecere. Clemenceau, Poincaré, Stalin, Hitler, Roosevelt, De Gaulle, Nixon au apelat la maeştri ai profeţiilor. Dar tradiţia e veche. Evul Mediu a reprezentat o epocă de aur pentru prezicătorii de tot soiul. Spaima inspirată de apropierea anului 1000, tema recurentă a "sfîrşitului lumii" au provocat proliferarea viziunilor sumbre. Puterea, arată Georges Minois, a înţeles repede importanţa profeţilor improvizaţi şi i-a manipulat cu abilitate. Profeţia a fost, adesea, o armă psihologică utilizată în scopuri politice. Ludovic al IX-lea, Ludovic al XI-lea, printre alţii, aveau în slujba lor mai mulţi astrologi, ceea ce era şi un mod de a stimula concurenţa. Carol al V-lea îşi constituise o bibliotecă de manuscrise astrologice şi l-a adus din Italia pe Thomas de Pisan, tatăl Christinei, prima celebritate feminină în materie. Campanella a intrat în graţiile lui Richelieu: abia în 1682, Regele Soare dă un edict care asimilează pe astrologi cu magicienii şi le ordonă să părăsească regatul. Fără însă, evident, să pună capăt maniei prezicerilor. Totuşi, chiar şi în epocile de glorie ale astrologilor, s-au înregistrat reacţii ce atestă că nu toată lumea îi lua pe profeţi în serios. Almanahurile populare, spre exemplu, operează trecerea de la registrul grav la cel comic. O regăsim şi la Caragiale, în nişte foarte amuzante horoscoape şi profeţii publicate în "Moftul român". Un text de referinţă pentru acest registru comic şi parodic este Prognosticarea pantagruelină, datorată lui Rabelais şi scrisă în 1532. Anul n-are, de fapt, nici o importanţă. Rabelais declară, încă din primele rînduri, că prezicerile sale sînt valabile pentru anul perpetuu. Însea