Între tranziţie şi vaca nebună nu există un raport de consubstanţialitate, ci doar unul de contemporaneitate. Pînă acum epidemia demenţei bovine şi-a făcut mendrele în special dincolo de Canalul Mînecii. Nebunia, după cum bine se ştie, este o maladie mentală. Joiana britanică nu acuză deci o suferinţă digestivă, ori pulmonară, ori locomotorie, ci una psihică. Prin filmele Western blînda văcuţă a consacrat o profesie şi un mit: cow-boy-ul; în viitor locul lui l-ar putea lua o altă profesie şi poate un alt mit: psihiatrul veterinar. Privită dintr-un anume oropsit colţ al Europei neomologate, molima stîrneşte spaimă, dar şi umbra unui inavuabil reconfort: iată, în sfîrşit, şi o nenorocire care nu se abate peste Estul, ci peste Vestul continentului. Depistarea fiecărui nou caz provoacă veritabile convulsii economice şi penibile fricţiuni politice între membrii celor mai solide alianţe. Exportatorilor loviţi de această năpastă nu li se închide numai piaţa americană ci, spre totala lor disperare, şi cea Carpato-Danubiano-Pontică. Copleşiţi de panică, guvernanţii afectaţi nu extermină numai exemplarele depistate ci, împreună cu ele, şi pe cele sănătoase aflătoare în aceeaşi arie. Venerată de brahmani, inocenta văcuţă este măcelărită şi incinerată de creştinii protestanţi.

Drama vacii nebune pare să prefigureze o schimbare de fond în lunga convieţuire a speciei umane cu dobitoacele pe care a izbutit să le domesticească. Civilizaţia post-industrială devine o civilizaţie anti-animală. Omul acestei civilizaţii se transformă din crescător în terminator al vietăţilor pe care Noe le salvase de la potop. Ocolit deocamdată de epidemie, dar obsedat să imite Occidentul, debaclul preindustrial al tranziţiei nu rămîne nici el de căruţă. Aici insurmontabila civilizaţie mioritică nu a declanşat un război special împotriva tot mai rarelor mioare care o populează. Iar vina tulb