Mîine este ultima zi a expoziţiei de fotografii
"Cînt, persist şi semnez: mă numesc Jacques Brel ",
de la Galeriile Muzeului Literaturii Române.
Ceea ce-l exclude pe Brel din rîndul celor mai fericiţi şi prea normali cîntăreţi de muzică uşoară este incapacitatea lui de a fi normal, fericit şi melodios, conform normelor în vigoare. El nu e cel mai bun. El e în afara celor mai buni. Muzica lui nu e uşoară. Ea e grea, complicată şi, în cele din urmă, insuportabilă. Toată arta lui vrea şi izbuteşte să facă insuportabilă banala confesie lirică de consum şi consens popular dintr-un "te iubesc", dintr-un "iartă-mă", dintr-un "hai să ne-ntîlnim sîmbătă seară!". La Brel, "hai să ne-ntîlnim sîmbătă seară!" devine, dragă domnule, o tragedie. Căci sîmbătă seară, cînd ziceam că o să mergem la cinema, Madeleine nu vine la întîlnire. Şi dacă nu vine, ce-i? Cum, ce-i? Păi "Madeleine c'est mon Amérique à moi, c'est mon Noël...". Fii, dom'le, serios! Păi tocmai asta sînt. Tramvai după tramvai, Madeleine nu apare şi omul - care poate fi distrus, dar nu învins, vorba ceea - proiectează vise tot mai mărunte şi tot mai exagerate; dacă am pierdut cinema-ul, mergem să mîncăm cartofi prăjiţi la Eugène şi dacă nu găsim "des frites chez Eugène ", luăm tramvaiul înapoi... Tînărul tremură, ţipă şi urlă într-un singur cîntec, de parcă i s-ar juca viaţa. El exagerează, desigur. Absolut tot ce cîntă în Brel, pe chipul şi în gesturile sale e o exagerare: nimeni nu exagerează ca el cînd strigă "j'arrive!" sau "ma vie", nimeni nu exagerează ca el într-un simplu "peut-être" sau "tu sais", cînd murmură "să vorbim despre altceva", cînd scoate limba spre "marii mahări" sau în voluptatea cu care rupe negaţia "pas " de corpul unui vers. Fondul acestei exageraţiuni a fost dezvăluit odată, într-un singur vers
al confesiunii "des vieux amants ", şi ţine tot de o incapacitate: ace
