argumente pentru titlu,

după o vizită la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor nr.1 S-a spus mai demult că românul se naşte bursier, devine funcţionar şi sfîrşeşte ca pensionar. Visul său dintotdeauna ar fi deci să trăiască protejat. Nu e o dorinţă neobişnuită. În fond, nimeni şi nicăieri pe lume nu visează să-şi ducă viaţa numai în incertitudini, spaime şi disconfort, iar la bătrîneţe să se trezească fără sprijin. Problema care se pune - astăzi cu deosebire - este de la cine aşteaptă această protecţie cei ajunşi la senectute. Vîrsta i-a scos din joc, nu mai sînt actori principali. Retraşi în pensie ca-ntr-o lojă din care contemplă spectacolul vieţii prin binoclu, ei fac zilnic exerciţii de adaptare: vor să apropie binele care abia se zăreşte sau să îndepărteze ceea ce îi sperie, întorcînd ocheanul. În timp de tranziţie, însă, totul trebuie privit cu ochiul liber.

Schimb de clişee între generaţii Scene dintr-o lume pe roate - autobuzul. Oră de prînz, cînd ies copiii de la şcoală. De la o vreme încoace ghiozdanul lor are dimensiuni şi greutate de raniţă. Îi obişnuieşte cu spinarea dreaptă, cu ţinuta de combatant perpetuu, ca la armată, sau cu silueta astronautului pornit în necunoscut, pe lună. Nelăsînd ghiozdanul din spate, copiii îşi croiesc drum printre ceilalţi călători ca ostaşii prin tranşee. Deranjează pasagerii bătrîni, care-şi ţin cu greu echilibrul, cu o mînă pe bară, cu cealaltă pe mînerul sacoşei. Ca un făcut, scaunele rezervate persoanelor în vîrstă sau bolnave sînt ocupate de făpturi tinere, indiferente la cei din jur. Încep protestele: tinerii de azi nu mai au nici o educaţie (cine s-ar fi cuvenit să le-o facă?), nu mai pun mîna pe o carte (deşi aproape toţi pasagerii juni par adînciţi în lectură de cum apucă un loc pe scaun), nu mai respectă vîrsta etc. În replică, partea adversă recomandă bătrînilor să-şi ia "autobuz personal" (maşi