S-ar zice că primăvara asta înfloresc tezele de doctorat! De cîteva săptămîni alerg precum un comis-voiajor între un juriu de teză şi altul. Nu mă plîng însă, îmi place acest gen de bibliotecă vie şi convivială, în care nu ştii niciodată ce vei mai învăţa. Acum stau într-un aeroport - ce minunat e să fii suspendat în timp şi spaţiu, fără altă posibilitate decît să "şezi şi să cugeţi" - şi mă gîndesc ce au în comun toate aceste teze de antropologie în care m-am scufundat în ultima vreme. Realizez că numitorul lor comun ar putea fi privirea. Lungul drum al privirii de la ochi la obiecte... Să le luăm pe ultimele două: una despre Casa Poporului, cealaltă despre esteticul ţărănesc. Ambele încep printr-o interogare a privirii: Cum este posibilă o abordare etnologică a Casei Poporului, cum poate fi adică privită aceasta "cu ochi de etnolog"? - se întreabă Stephanie. Unde ar putea fi plasată Arta (ţărănească), privită din perspectivă emică, adică "cu ochii ţăranului"? - se întreabă la rîndul ei Ioana. Teza lui Steph este apoi o îndelungată rotire a perspectivei, pornind de la privirea plină de refuz şi resentimente a "victimelor" Casei Poporului, pentru care chiar alegerea acestui subiect de cercetare era privită reprobator. Urmează apoi privirea urbanistului şi/sau politologului, pregătit să privească acest "obiect" în termenii relaţiei dintre arhitectură şi Putere. Dincolo de "nebunia lui Ceauşescu", Casa Poporului se înscrie astfel într-un lung cortegiu de "materializări" arhitecturale ale Puterii, comparaţiile în timp şi spaţiu permiţînd să vedem altfel acest "monstru". Dar "ochiul etnologului" descoperă, mutînd perspectiva, şi ceea ce nu se vede: toată oralitatea care s-a ţesut în jurul acestei "cetăţi interzise", bancurile, legendele urbane cu rădăcini în imaginarul naţional, visele şi

coşmarurile populaţiei, umbra vie a acestei "mineralităţi textuale".