La ce bun un festival de poezie? Pentru a expune publicului - că de cumpărat, greu poate fi vorba - ultimele noutăţi în materie de poezie; sau pentru a oferi un prilej de reîntîlnire cercului de la Braşov (Simona Popescu, Marius Oprea, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu); sau pentru a oferi contextul unor discuţii deschise pe teme "arzătoare", cum ar fi relaţia dintre poet şi editor; sau pentru a demonstra că poezia există şi dincolo de pagina scrisă. Oricare dintre răspunsuri este perfect valabil pentru recentul festival organizat de Institutul Francez, Asociaţia Culturală Maguy şi Biblioteca Naţională a României. Ideea de la care au pornit organizatorii a fost aceea de a aduce în faţa publicului din România un festival similar celor organizate la fiecare început de primăvară prin oraşele Franţei. Dar dacă "le printemps des poètes" este un bun prilej de celebrare "organizată" a poeziei (majoritatea festivalurilor şi evenimentelor legate de primăvara poeţilor sînt finanţate de stat), festivalul nostru nu a avut public; sau mai precis, ideea de public a fost compromisă pe durata celor trei zile ale festivalului, pentru că fiecare dintre cei prezenţi în sală a citit, la un moment dat, din propria creaţie. Intenţia vădită a fost aceea de a arăta că, dincolo de poezia scrisă, dincolo chiar de poezia rostită, există multe alte forme poetice, necunoscute sau insuficient exploatate: recitalul de dans de la studioul Multiart Dans a reuşit să pună în valoare - chiar în absenţa unui spectacol adevărat - esenţa poetică a coregrafiei. Regizorul Vasile Nedelcu a reuşit să monteze dintr-un colaj de texte ale Savianei Stănescu o piesă de teatru interesantă, cu un umor viu şi autentic. Iar recitalul Adei Milea din ultima seară a festivalului

a spulberat orice fel de prejudecăţi în legătură cu muzicalitatea poeziei. Cum s-ar spune, poezia se dă în spectacol. Aşa s-au gîndit ş