Nici Franţa nu duce lipsă, se ştie prea bine, de profesionişti ai comemorărilor. Faptul că mai nimeni nu a observat că s-a împlinit o jumătate de secol de la moartea lui Gide ar putea constitui un indiciu asupra "cotei" actuale a autorului Falsificatorilor de bani. Am citat, mecanic, titlul singurei cărţi căreia Gide i-a recunoscut (ironic şi provocator) statutul de "roman" şi mă gîndesc că tocmai Falsificatorii riscă să nu mai spună mare lucru cititorului de astăzi. Întors pe toate feţele, invocat pînă la saţietate ori de cîte ori se aducea vorba despre la mise en abyme, romanul rezistă mai curînd prin epicul pur decît prin construcţia intelectuală. E inferior, oricum, acelei bijuterii de inventivitate şi de umor care este Paludes. Şi, în plus, după ce dăduse impresia că indică direcţia pe care o va urma romanul modern, a trecut pe un plan secund după ce la Recherche a lui Proust a acaparat interesul şi imaginaţia criticilor. Schimbările de mentalitate i-au fost şi ele defavorabile. Cel ce vedea în "sinceritate" şi "autenticitate" două repere absolute face figură palidă în comparaţie cu exhibiţionismul practicat în zilele noastre. Dezvăluindu-şi public homosexualitatea, Gide a stîrnit scandal dar şi-a păstrat statutul de maître à penser şi a primit cele mai înalte onoruri (doctor honoris causa la Oxford, Premiul Nobel). În grupul de la N.R.F., "dreptul la diferenţă", revendicare majoră în ultimele decenii ale secolului trecut, era deja acceptat în mod tacit. Diatribele lui Gide împotriva familiei şi a conformismelor de tot soiul nu sînt cu nimic mai prejos faţă de sloganurile contestatare din mai '68. Le lipsea însă violenţa verbală şi retorica revoluţionară. Chiar cînd (sau mai ales cînd) avansa cele mai îndrăzneţe idei, Gide ţinea să se păstreze în limitele decenţei şi să se exprime elegant, ca atunci cînd scria despre Mallarmé şi despre mitologia greacă. R