sau despre o negociere care nu a avut loc

Cultura politică comună a societăţii româneşti post-totalitare s-a organizat în jurul unui consens atît de evident şi general încît termenii lui nu au fost niciodată negociaţi cu adevărat: Partidul Comunist Român a dispărut fără urme în cursul zilei de 22 decembrie 1989. Fireşte, din punct de vedere juridic, acest acord fondator nu are nici un cusur. Nu există, în ultimii unsprezece ani, vreo informaţie publică cu privire fie şi numai la o singură organizaţie comunistă care să nu se fi considerat dizolvată de revoluţie şi care să fi ţinut în continuare şedinţe de partid sau de învăţămînt politico-ideologic. Totuşi, privită din perspectivă politică, o asemenea dispariţie subită şi completă apare ca un fapt cu totul uimitor şi care merită să fie interogat. În Ungaria şi Bulgaria, partidele comuniste au traversat treptat şi în etape diferite un proces de reformă internă, transformîndu-se în grupări socialiste cu ambiţii europene şi democratice. În Polonia, partidul muncitoresc unit a început prin a nega că ar fi purtat vreodată o identitate comunistă, aducînd ca probă formală dizolvarea partidului communist polonez de către Stalin încă înainte de război, sfîrşind prin a deveni o social-democraţie cu trăsături neo-liberale ce se vor inspirate de New Labour. În schimb, în Cehia, partidul communist şi-a continuat senin existenţa, adaptîndu-se regulilor democraţiei parlamentare şi alegerilor libere ce nu i s-au dovedit pînă acum prea potrivnice. Partidul Comunist Român se găseşte deci într-o situaţie unică: nu s-a adaptat, nu s-a reformat, nu s-a transformat fie şi în contrariul său, ci, pur şi simplu, a încetat să mai existe. Cum s-a putut însă topi în neant o organizaţie veche de aproape şaptezeci de ani, cu patru milioane de membri şi care, vreme de cinci decenii, a controlat în regim de monopol instituţiile publice,