Privit de un extraterestru, peisajul urban al României tranziţionale vădeşte o asemănare evidentă cu cel de pe vremea dictaturii: acum ca şi atunci se pot observa grupuri de oameni staţionînd în diferite puncte. Asemănarea nu depăşeşte însă nivelul aparenţelor, cele două categorii de grupuri avînd rosturi cu totul distincte. Înainte de '89 ele se fixau în faţa unor magazine alimentare, scufundate cu docilitate în muţenie şi în incertitudine. După '89, aglomerate de preferinţă în preajma unor instituţii ele nu reproduc nici docilitatea, nici muţenia celor care le-au precedat. Ratificînd aceste deosebiri denumirea celor dintîi era "cozi", iar a celor din urmă "pichete". Pe cînd cozile se rezumau să aştepte şi deci limbajul le reducea la funcţia de substantiv, pichetele, ca modalitate de acţiune, sînt tratate atît ca substantiv cît şi ca verb. Nu se spune "a codi" dar se spune "a picheta". Sub vechiul regim prezenţa cozilor o excludea pe cea a pichetelor. Generînd pichetele, noul regim nu a anihilat cozile, dar le-a mutat locaţia, din faţa alimentarelor la circumscripţiile financiare, la farmacii, la primării, la băncile care şi-au suspendat plăţile, la casele de pensii ş.a.m.d. Pichetele au motivaţii de o mare diversitate, de unde şi diversitatea formelor în care ele se manifestă.

Motivaţia lor matricială este o stare de insatisfacţie colectivă. Modul de manifestare variază cu aceste motivaţii şi cu purtătorii lor. Strategia pichetării nu cunoaşte ierarhizări sociale, ea a fost adoptată şi de cercetători, şi de cîntăreţi de operă, şi de salariaţi neplătiţi, şi de locuitori ai unor sate afectate de inundaţii, unde guvernul a uitat să trimită ajutoarele promise, de buticari demolaţi, de ocrotitori ai cîinilor comunitari etc. Unele pichete sînt circumspecte, altele turbulente, recurgînd la violenţe ori la blocarea unor drumuri naţionale. Eficacitatea acestui