Caracterul de "luminiş" (în sintagmă heideggeriană) al locului unei viitoare localităţi sau lucus a non lucendo (în formularea inspirată a lui Leonardo Amoroso, care traduce termenul în spaţiul lingvistic latin şi totodată îl încarcă hermeneutic cu noi semnificaţii) nu presupune cu necesitate o amenajare a sa prealabilă, ci doar un potenţial de a găzdui acel eveniment. "Luminişul" poate fi privit astfel drept unul dintre cele două moduri ale spaţiului sacru, cel în care teritoriul propriu-zis este definit de limitele sale şi în interiorul căruia nu există o structurare spaţială semnificativă. "Luminişul", ca potenţial Raum, este un spaţiu sacru (lucus) definit prin diferenţă fizică faţă de ceea ce este împrejurul său; o diferenţă însă, cum vom vedea, limitată la grad, iar nu una de rang. Lucus este vizibil altfel decît silva. Acel integral-Celălaltul care este sacrul îşi găseşte astfel un echivalent în diferirea spaţiului unde se va fi manifestînd (lucus ). Întreaga discuţie cu privire la locul public-ca-"luminiş" survine în siajul formulărilor heideggeriene din Sein und Zeit respectiv, coroborate, al celor din Construire, locuire, gîndire şi Originea operei de artă. Locul aşezării umane, acel teritoriu al întîlnirilor care fac din el un loc public, capătă la Heidegger o definiţie care îi sugerează în proces şi originea. Aşezările au nevoie de un teritoriu al aşezării, de Raum . Din definiţia conceptului (Heidegger, 1995, 185), reies cîteva aspecte esenţiale ale acestui tip de loc: a) este un loc cu un anumit potenţial dintr-un spaţiu al indistincţiei, "pustie" sau mai degrabă pădure; este un loc deschis, mai luminat decît restul spaţiului (pădurii) şi, prin aceasta, el însuşi mai "vizibil" deopotrivă pentru cel care doreşte să îşi aşeze acolo tabăra, cît şi pentru zeul care veghează de sus. Luminişul, căci despre el este vorba, se oferă pe sine pentru a fi