rostul şi scopul lor Se spune despre popoarele care aparţin marilor civilizaţii că au vocaţie întemeietoare. Cu alte cuvinte, popoarele cu istorii glorioase (chinezii, grecii, românii, francezii, acum americanii) sînt dominate de un fel de duh fondator, au inspiraţia aproape mistică şi înţelepciunea adincă necesară construirii. Ziduri sau drumuri, temple ori palate, aceste popoare care, în fond, fac istoria omenirii au întemeiat, au construit, au zidit. Instituţiile sînt şi ele o dovadă vie a civilizaţiei. La fel ca şi drumurile, ele netezesc calea comunicării între oameni, la fel ca şi zidurile, ele fac viaţa cetăţii sigură şi posibilă, la fel ca şi templele, ele impun respect şi supunere, la fel ca şi palatele, ele vorbesc despre măreţia unui popor ori a unei epoci. Instituţiile sînt nu doar simboluri ale unei civilizaţii ci, mai presus de toate, sînt probe ale felului în care o naţiune ori mai multe naţiuni au trăit istoria. Astăzi, cînd înfiinţăm sau desfiinţăm instituţii, cînd le comasăm sau le scindăm, n-ar fi rău să ne gîndim preţ de o secundă la faptul că felul în care tratăm viaţa instituţiilor exprimă direct şi limpede felul în care tratăm timpul pe care îl trăim. În ochii oricărui om, o instituţie se defineşte, înainte de orice, prin competenţele ei. Competenţele instituţiilor exprimă cel mai bine rostul şi scopul lor. Competenţele unei instituţii sînt, de fapt, răspunsurile date unor întrebări esenţiale: (I) Ce trebuie să facă instituţia? (II) Ce poate să facă instituţia? (III) Ce nu poate să facă instituţia? (I) Ceea ce o instituţie trebuie să facă exprimă rostul existenţei acesteia, motivul principal pentru care ea a apărut. Este, de obicei, o listă, mai lungă sau mai scurtă, de acţiuni pentru îndeplinirea cărora instituţia este răspunzătoare. Instituţia are puterea de a face aceste acţiuni care nu se află la discreţia ei. Mai exact, în cazul neî