Violenţele de la graniţa Macedoniei cu provincia Kosovo, simultane cu acţiunile grupurilor armate albaneze în Serbia şi cu acţiunile separatiste ale croaţilor din Bosnia, sînt manifestări ale unei boli prezente încă, în pofida aplicării unor tratamente de şoc. Imprecizia în definirea statutului regiunii Kosovo, blocajul politic de la Sarajevo, combinate cu evoluţiile politice de la Belgrad, funcţionează ca o limită temporală pentru militanţii Albaniei Mari. Dacă Occidentul va legitima ca democratice acţiunile autorităţilor iugoslave, aşa cum a făcut-o cu cele de la Skopje, albanezii vor fi obligaţi să folosească mijloacele luptei politice pentru satisfacerea revendicărilor lor. Este ceea ce displace gherilelor albaneze: acţiunile lor se duc în numele idealului omogenităţii etnice şi nu pentru egalitatea în drepturi într-un stat multietnic: "Nu este exactă afirmaţia unor luptători că este necesară o insurecţie pentru a pune capăt represiunii suportate de albanezi. În noua Macedonie, a avut loc o evoluţie constantă în favoarea drepturilor etnice şi, în pofida inegalităţilor, albanezii din Macedonia participă de zece ani la coaliţia de guvernare din Macedonia, soarta lor fiind infinit mai bună decît cea a semenilor lor din Iugoslavia lui Miloşevici", scrie Veton Surroi, conducătorul celui mai important ziar albanez din Kosovo. Aproape de evenimente, el observă că "deocamdată nici formaţiunile albaneze, nici armata macedoneană nu sînt destul de puternice pentru a impune o nouă realitate pe teren".

Alte graniţe, dar nu Albania Mare Experienţele din anii trecuţi au dovedit limitele intervenţiei externe: un armistiţiu nu înseamnă pace, coabitarea impusă de forţele de menţinere a păcii nu creează reflexele coexistenţei. Există acum voci tot mai influente care preconizează refacerea hărţilor din regiunea Balcanilor, în aşteptarea epocii cînd locuitorii acestei zon