controlul şi controlorii lor "...o soţietate fără prinţipuri, va să zică
că nu le are " - fiul de la facultate
("tînăr, tînăr, dar copt, serios băiat ")
al venerabilului nenea Trahanache Problema controlului instituţiilor publice, purtătoare de autoritate, nu poate fi despărţită de problema răspunderii acestor instituţii. În fond, scopul direct, imediat al oricărui control este acela de a stabili dacă sînt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii instituţiei. Totuşi, nu voi vorbi aici prea mult despre răspundere, subiect vast şi important în literatura juridică şi politică. Mă voi limita la problema controlului. Controlul activităţii unei instituţii este o operaţiune care stabileşte dacă activitatea instituţiei s-a desfăşurat conform legii şi în condiţii de oportunitate. Pentru ştiinţa administraţiei, cele două criterii majore de apreciere a acţiunii oricărei birocraţii (i.e. legea şi oportunitatea) fac parte din arsenalul clasic, care se învaţă în primul an de studiu. Personal, văzînd evoluţia instituţiilor româneşti din ultimele decenii, aş spune că simpatizez din ce în ce mai mult cu acei teoreticieni care vorbesc despre un al treilea criteriu de evaluare: buna-credinţă a instituţiei. Din simpla revedere a celor trei criterii după care trebuie să se conducă orice control, vedem că cel puţin două dintre ele (i.e. oportunitatea şi buna-credinţă) nu au în sine un ridicat conţinut de obiectivitate, în vreme ce legea, ştim bine, prin interpretare, poate avea şi ea aparenţă fragilă. Astfel, se poate lesne argumenta că orice control are o cotă ridicată de subiectivitate şi, pe cale de consecinţă, rezultatul său este discutabil pentru că ascunde distorsionări într-un sens sau în altul. De aceea, orice control depinde direct şi esenţial de buna-credinţă şi de profesionalismul celui care controlează. În statul de drept, adică în acel imperiu a
