Am revăzut deunezi, într-o emisiune ("Sensul istoriei", pe canalul "La Cinquième), pe care am mai comentat-o cu alt prilej, un documentar despre "vînătoarea de vrăjitoare" de la Hollywood. Filmul, retoric şi simplificator, a pus în evidenţă o singură dimensiune: paranoia anticomunistă de la începutul anilor '50 ca efect al declanşării războiului rece. Imaginile de arhivă erau însoţite de mărturii ale soţiilor cîtorva din scenariştii şi regizorii acuzaţi atunci de activitate comunistă: mărturii relevînd răni dureroase dar luminînd evenimentele dintr-un singur unghi. Una din doamnele intervievate, după ce a evocat lupta soţului ei în slujba "ideilor progresiste", a comentat astfel momentul cînd Comisia de cercetare a activităţilor antiamericane a început să funcţioneze: "Mi-am dat seama atunci că Statele Unite sînt pe punctul de a deveni o ţară fascistă, pentru că primul lucru pe care îl face un regim fascist este să-i oblige pe oameni să-şi ţină gura". Gîndindu-mă la regimurile care fiinţau atunci în U.R.S.S. şi în ţările de "democraţie populară", observaţia doamnei m-a lăsat visător. Comentariul amintea la un moment dat, la modul ambiguu, şi de războiul din Coreea, telespectatorul neprevenit putînd înţelege că nu comuniştii nord-coreeni, ci Statele Unite ar fi deschis ostilităţile. Ar fi prea simplu să facem o comparaţie între campania declanşată de McCarthy şi procesele de la Moscova, Praga, Bucureşti etc. Comparaţia cu un regim de teroare nu scuză derivele sau sincopele unui stat democratic. Nu poate fi totuşi ocultat faptul că a respinge comunismul în numele democraţiei era o atitudine perfect legitimă. Pe de altă parte, aflaţi în faţa comisiei, cineaştii bănuiţi de a fi membri ai partidului comunist s-au comportat bizar: invocînd libertatea de conştiinţă şi de expresie, ei au refuzat să răspundă, deşi partidul comunist american nu se afla sub incidenţa vre