Pe peretele care-mi stă în faţa ochilor în fiecare dimineaţă cînd, aşezîndu-mă la masa de lucru, îmi şoptesc acea rugăciune de fidelitate către mine însumi, fără de care nici un rînd nu se cuvine scris, mi-am bătut de cîteva decenii, în cuie mici, un carton, cîndva alb, acum gălbejit pe mari porţiuni, cenuşiu pe altele, cu poze mari şi mici al căror lipici, în colţuri, s-a uscat şi se fărîmă, cu citate, printre chipuri, a căror cerneală s-a şters atît de bine încît literele par cuneiformele scrise pe un zid de celulă, de-a lungul trecerilor pe aici a atîtor conţi de Monte Cristo. La stînga, de cum iau creionul în mînă, e Faulkner, cu discursul lui de la primirea Premiului Nobel, cu fraza aceea înspăimîntătoare: "Omul care scrie trebuie să se înveţe pe el însuşi că cel mai josnic lucru este teama şi însuşindu-şi aceasta, să o uite pentru totdeauna, nelăsînd loc în munca sa creatoare decît pentru vechile truisme şi adevăruri ale sufletului, vechile adevăruri universale în lipsa cărora orice povestire este efemeră şi condamnată să dispară: iubirea şi onoarea şi mila şi mîndria şi compasiunea şi sacrificiul. Pînă nu face asta, el se trudeşte ca sub un blestem..." La dreapta lui stau un Rebreanu, cu vigoarea-i sticloasă a unei inavuabile suferinţe, şi un Hemingway, solar, cu o caschetă curată care-i lasă lumina doar pe barba bine potrivită, sub care ţine mîna stîngă, din care i se văd palma şi ceasul de la încheietură; despărţiţi de Rebreanu printr-o bucată de scrisoare a bunicii în care-mi ura, cu o caligrafie deja tremurîndă: "la mulţi ani, scumpului meu nepot la 40 de ani", îi am pe Balzac şi pe Boris Vian, acesta într-o mişcare a pumnului stîng şi a ochilor ciudat de maiakovskiană; ceva mai jos şi la dreapta lor stă - dominator, sumbru, singurul care priveşte în altă parte - Dostoievski, pe a cărui ramă de pînză sînt colaţi un Preda, o poză pe care n-o are nime