"Eu am primit o educaţie exclusiv umanistă,

adică munca cu omul m-a pasionat ".

(Ilie Merce, fost colonel de Securitate) În 1970, Sartre avea pe urmele lui vreo treizeci de poliţişti. Era supravegheat zi şi noapte, în anturajul lui fusese infiltrată cel puţin o "cîrtiţă", între diversele servicii care îl urmăreau se ducea o aprigă luptă pentru întîietate în desfacerea corespondenţei pe care o primea, i se intrase, fireşte că pe ascuns, de mai multe ori în apartament pentru scotocit, fotografiat, fotocopiat fără a se lăsa urme, telefonul îi era ascultat: după turbulentul an 1968, filosoful pro-comunist acceptase să devină un fel de "scut moral" pentru mişcări de extremă stîngă, iar interesul flicilor pentru el crescuse în mod corespunzător. Numai la RG ar exista, susţine ziaristul Julien Caumer, patru dosare despre Jean-Paul Sartre, fiecare gros de cîte zece centimetri şi avînd în total circa 3.000 de pagini (cf. Leurs dossiers RG, Flammarion, 2000, p. 207-269). Imaginea unui Sartre prinţ roşu, răsfăţat de o Franţă cvasi-bolşevizată, imagine care bîntuie adesea prin publicistica românească, nu pare a fi tocmai exactă... Sînt multe date de interes pur istoric în lungul capitol ce i-l dedică Julien Caumer (ziaristul nu a reuşit să cerceteze decît unul dintre cele patru dosare, şi a făcut-o pe furiş, fiindcă în Franţa dosarele se deschid la 60 de ani de la moartea celui căruia i-au fost întocmite), iar detaliile picante şi situaţiile burleşti sînt abundente. Iată una. În acelaşi an 1970, toamna, Sartre a ţinut un discurs incendiar în faţa muncitorilor de la uzinele Renault de la Billancourt: momentul a fost de altfel imortalizat într-o fotografie celebră, ce-l înfăţişează pe filosof urcat insurecţional pe un butoi de tablă şi adresîndu-se patetic mulţimii proletare. În realitate, poza e un fals, fiind totuşi cît se poate de adevărată: Sartre nu a reuş