Mimetica tranziţiei a preluat din nomenclatura democraţiilor avansate rolul echivoc denumit "purtător de cuvînt". În termeni literali sintagma desemnează o substituţie instituţionalizată: cineva este tocmit să glăsuiască în locul altcuiva care preferă să nu-şi comunice gîndurile în mod direct, ci printr-un interpus specializat. În termeni oficiali, sintagma desemnează o funcţie ierarhică de seamă, privilegiul de a avea purtător de cuvînt fiind acordat mult mai parcimonios decît dreptul la girofar, la locuinţă de protocol, la supramediatizare ori la ocrotirea SPP-ului. Tehnic vorbind, purtătorul de cuvînt nu este producătorul cuvintelor pe care le rosteşte, ci doar transmiţător al unor cuvinte care nu îi aparţin. În opoziţie cu semnificaţia literală a denumirii, purtătorul de cuvînt este astfel, în realitate, o făptură necuvîntătoare. El nu vorbeşte pentru că ar avea ceva de spus, ci pentru că primeşte ordin să vorbească. Prin fiecare apariţie, el îşi sacrifică propria identitate mimînd o identitate străină pe care are îndatorirea să o reprezinte fără a şi-o asuma. Purtătorul de cuvînt apare ca înlocuitor al unui actor care nu poate fi înlocuit. Evident în regimurile democratice, echivocul acestui raport persistă şi sub dictatura stalinistă,

dar în formule substanţial modificate. Nimeni din stufoasa ierarhie a timpului nu fusese promovat în demnitatea de purtător de cuvînt al dictatorului, iar expresia era cu desăvîrşire exclusă din limbajul curent. Invalidînd funcţia, regimul îi menţinea atribuţiile pe care le transfera însă asupra întregii societăţi. Vrăjit de muzicalitatea propriei lui locvacităţi, fostul preşedinte de onoare al Academiei Române nu putea privi desemnarea cuiva care să vorbească în locul său decît ca pe un ultraj. În viziunea lui, funcţia purtătorului de cuvînt nu trebuia pur şi simplu abolită, ci socializată. În scris ori prin viu grai