Guvernul minoritar pe hîrtie al PDSR a beneficiat de o implacabilă maşină de vot la dezbaterea bugetului în Parlament. Practic, nu a existat o opoziţie veritabilă. Doar PD a avut de la început o poziţie inflexibilă. După ce din teancul de amendamente li s-au acceptat doar cîteva, liberalii s-au alăturat democraţilor. Astfel încît, la majoritatea articolelor, au stat alături de PDSR minoritarii maghiari şi extrema dreaptă. UDMR şi PRM votau "pentru", fiecare uitîndu-se în altă parte, parcă ruşinaţi de compania celuilalt. Aşa cum a rezultat acest Parlament după alegerile din 2000, era greu să existe o opoziţie adevărată. Mai mult chiar, cea mai raţională decizie a fiecărui partid din opoziţie este să încerce o colaborare cu puterea pe probleme punctuale. Opozanţii de pe scena politică românească sînt prinşi în celebra dilemă a prizonierului. Pe scurt: doi complici sînt izolaţi în celule separate. Fiecăruia i se propune printr-un tîrg să-l demaşte pe celălalt, fiindu-i promisă libertatea. Aplicînd teoria jocurilor raţionale, cea mai logică decizie a fiecăruia este să-l demaşte pe celălalt şi să scape el. Astfel se vor demasca unul pe celălalt şi fiecare va căpăta maximum de pedeapsă. În acest moment există două opoziţii: cea democratică (PNL, PD, UDMR) şi opoziţia de extremă dreapta. Distanţa simbolică dintre aceste două opoziţii este mult mai mare decît cea dintre PDSR şi fiecare dintre ele. Dialogul politic între ele este ca şi inexistent, aproape egal cu cel dintre cei doi prizonieri izolaţi fizic, ca să păstrăm analogia. Fiecare dintre aceste două opoziţii are două opţiuni: să se menţină într-o poziţie de forţă faţă de PDSR, pentru a determina căderea Guvernului sau imposibilitatea exercitării mandatului, sau să colaboreze cu PDSR pentru a obţine avantaje punctuale. Fie că este vorba despre introducerea limbii materne în administraţie, în cazul UDMR, sau desp