Nu zice Shakespeare în Cum vă place: "Lumea-ntreagă e-o scenă şi toţi oamenii-s actori"? Invers decît în Hamlet, unde afirmă, dimpotrivă, că scena e o lume, teatrul fiind "oglindă a vremii". O metaforă biunivocă pe care o re-creează, la rîndul lor, Leibnitz şi Kant. S-a spus că sîntem actori şi, totodată, cu alte cuvinte, concomitent "privitori ca la teatru" (Eminescu) în spectacolul lumii. N-ar fi, aşadar, deplasat să-i considerăm şi pe conducătorii noştri (protagoniştii, corifeii) nişte actori pe scena lumii, jucînd în faţa noastră un spectacol cînd tragic, cînd comic, cînd tragi-comic, o melodramă, un vodevil, o farsă. Spectacolul acesta durează patru ani, dacă, fireşte, regizorul (sau publicul) nu-i scoate mai devreme pe actori din scenă, din motive de inadecvare, incompetenţă, manierism, incongruenţă, lipsă de stil. Asistăm, astfel, din patru în patru ani, la costumarea protagoniştilor, la machiajul lor, la interpretarea unor roluri învăţate şi repetate îndelung, precum şi la excese, distorsiuni, "efecte" cabotine, bîlbîieli, ocheade către sală, complicităţi vinovate cu galeria, cioace, lapsusuri penibile, din Constituţie, din bunele maniere, din promisiunile electorale. De obicei, spectacolul, al cărui bilet ne costă

din ce în ce mai mult, nu corespunde cu afişul de afară. Gardul e vopsit frumos, dar, mai întotdeauna, înăuntru nu e leopardul, ci o pisică jegoasă şi rea, care, din cînd în cînd, îi este arătată mulţimii nemulţumite. Cît de joviali şi optimişti, strălucind de bune intenţii, arată corifeii noştri la intrarea în scenă, însoţiţi fiind de aplauzele pline de bunăvoinţă şi de speranţe ale publicului! Cît de puternici par ei în primele o sută sau două sute de zile de la începerea reprezentaţiei! Şi cît de uzaţi, epuizaţi, buhăiţi de prea multe recepţii, istoviţi de prea multe turnee peste hotare, îmbătrîniţi şi apatici sînt ei la ieşirea di