Privesc de mai mulţi ani cum sînt tratate în mass-media zilele de Crăciun ori de Paşti. Sărbătorile comuniste au murit, trăiască sărbătorile libere! Aceasta pare a fi deviza multor jurnalişti şi editori, dar cîteva dintre reflexele zilelor de 1 mai şi 23 august de dinainte de 1989 se arată a fi rămas neatinse. În primul rînd, reflexul tratamentului special prin cantitate. Multe dintre emisiunile obişnuite au, de sărbători, ediţii speciale. Telejurnalele acordă mari spaţii unor subiecte legate de semnificaţia zilelor respective. Toate canalele TV programează, de Paşti, filme cu subiect religios. Genericele, siglele, momentele promoţionale includ imagini cu ouă roşii, iepuraşi, cruci, lumînări. Chiar şi emisiunile care n-au ediţii speciale plasează în decor un element care să evoce Sărbătoarea. Ziarele publică şi ele fotografii cu biserici, cruci, lumînări şi chiar dedică editoriale subiectului, scrise uneori într-o retorică imitată după aceea a predicii. Şi pentru că, bineînţeles, în România de tranziţie nimic nu se poate fără politică, mass-media se ocupă şi de pasionantul subiect "cum îşi petrec oamenii politici sărbătorile de Paşti": anchete şi interviuri pe această temă (perfect inutile!) apar mai peste tot, ceea ce le permite aleşilor noştri să-şi arate dragostea pentru tradiţie şi pentru valorile familiei, pentru pace, linişte şi înălţare sufletească. Nu spun nici că-i bine, nici că-i rău dacă se întîmplă aşa. Probabil că e, pur şi simplu, inevitabil: firescul sărbătorii şi al trăirii ei cu măsura cuvenită se reinstalează greu în societatea românească, după decenii întregi în care festivismul impus şi zgomotos al sărbătorilor oficiale contrasta cu "semiclandestinitatea" celebrărilor religioase. Constat însă că, în zilele de Paşti, discursul mediatic construieşte un consens al societăţii bazat pe unitatea românilor în jurul valorilor creştine: după ce de-