Constat că eseul meu "Antropologii şi credinţa" (apărut în trei numere succesive ale Dilemei) s-a bucurat de reacţia critică a dlui Vintilă Mihăilescu (v. "Prezumţia de vinovăţie a ateismului" / nr. 423). Textul publicat de mine căuta să demonstreze - pe baza unor surse explicite - două idei: 1. antropologii interesaţi de studiul fenomenul religios între 1850 şi 1950 au fost în general agnostici sau atei militanţi, care au produs o metodologie reducţionistă, astăzi depăşită. 2. Fenomenul religios poate fi mai bine descifrat dintr-o perspectivă hermeneutică nestînjenită - sau chiar stimulată - de sensibilitatea religioasă a studiosului însuşi. Ideile amintite erau susţinute atît prin citate din opera cîtorva părinţi fondatori ai sociologiei religioase moderne, cît şi printr-o adecvată contextualizare istorico-analitică. În acelaşi cadru, susţineam de asemenea continuitatea culturală dintre structurile imaginarului medieval şi ştiinţele moderne ale Omului, care perpetuează - în cheie pozitivistă - vocaţia demitologizantă a creştinismului primar. În sfîrşit, afirmam că dihotomia ştiinţă-religie precum şi aferenta instrumentalizare a conflictului dintre raţiune şi credinţă vor fi probabil surclasate prin apariţia unui "model cultural policentric" (a cărui geometrie variabilă făgăduieşte integrarea celor două perspective). Dacă dl V.M. nu ar fi fost de acord cu respectivele enunţuri, domnia-sa ar fi trebuit să demonstreze - riguros - tezele contrare: (1) antropologii religiei din perioada menţionată au fost în realitate spirite religioase şi (2) fenomenul religios nu poate fi abordat decît ca fapt social, cu urmarea că implicarea spirituală a cercetătorului în propriul său domeniu de studiu compromite vigoarea ştiinţifică a întregului demers: altfel spus, discursul religios şi discursul asupra religiei se exclud.

În locul acestor necesare desfăşurări, replic