Cu putina vreme inaintea inaugurarii editiei de anul acesta a Salonului International de Carte de la Paris (16-21 martie 2001), unde Germania a fost invitata de onoare a acestei primaveri, ziarul Süddeutsche Zeitung publica un amplu eseu consacrat relatiilor culturale dintre cei doi mari vecini, despartiti, intre multe altele, si de apele Rinului, intitulat astfel: Dupa reconciliere – plictisul. Autorul pornea de la premiza ca un salon de carte precum cel din miticul Paris poate inviora cam anemiatele, in ultima vreme, relatii culturale dintre cele doua tari.
Inca de la inceput, citeva precizari par utile, mai ales in absenta unor incursiuni mai adinci in istoria postbelica a dialogului germano-francez. In plan politic, acesta a functionat cel mai adesea multumitor, ceva mai rar excelent – de pilda, cind cu prilejul slujbei divine oficiate la Catedrala din Reims, cancelarul Adenauer si generalul de Gaulle au ingenuncheat cu patos, izbutind sa extraga dintr-o istorie comuna, inecata de prea multe ori in singe, sedimentele limpezi, cristalizate, solide ale unei prietenii nu foarte pasionale, dar menite, totusi, sa dureze.
Gesturile reconcilierii, intrate intr-o rutina sentimental-pragmatica, au indeplinit pe parcursul diverselor legislaturi si unele functii simbolice: la Verdun, Mitterand si Kohl (care pe parcursul frecventelor lor intilniri nu au fost intrutotul scutiti de efectul comic al insesizabilei alunecari a sublimului spre ridicol) au mai pecetluit o data caracterul sacrosanct al prieteniei franco-germane. Dar vremurile s-au schimbat, iar viziunile si, mai cu seama, patetismele au fost pe nesimtite inlocuite de pragmatism, privind dialogul bilateral de aura inefabila a unei relatii romantice. Marile gesturi au fost inlocuite de stringeri rapide de mina, iar dialogurilor conviviale le-au luat locul discutiile la obiect, impuse de un calendar
