O comisie a Academiei Romane a decis, acum citeva zile, pe baza unui concurs la care au participat istoricii Andrei Pippidi si Ioan Scurtu, numirea acestuia din urma in postul de director al Institutului de istorie „Nicolae Iorga“.

Decizia comisiei ii poate uimi, fara indoiala, pe multi dintre istoricii romani. Desi numele celor doi sint bine cunoscute, ne putem intreba, pe buna dreptate, conform caror criterii a avut cistig de cauza candidatura dlui Scurtu in fata celei a profesorului Pippidi. Institutul „Nicolae Iorga“ este cel mai important si cel mai cunoscut institut de istorie din Romania. Vocatia lui, se stie, este istoria universala, dupa cum si-a dorit-o ilustrul sau fondator. Ce perioada din istoria universala acopera scrierile dlui Scurtu, specializat in istoria de doua decenii a Romaniei interbelice? Sint mai putin convingatoare volumele si articolele dlui Pippidi, care trateaza teme ce merg din Evul Mediu pina la inceputul secolului al XIX-lea si privesc atit istoria romanilor, cit si pe cea sud-est europeana? Dl Scurtu ne-a obisnuit nu doar cu o istorie strict politica, ci cu una in care insusi fenomenul politic este inteles si tratat in cel mai ingust mod. Cine ar avea rabdarea sa parcurga cartile dlui Scurtu s-ar intilni cu o istorie fara intrebari si nedumeriri, liniara, limitata cu suficienta la spatiul national, deloc tentata de demersul comparativ si de diversitatea explicativa. O istorie cu surse putin variate si insuficient supuse exercitiului critic. O istorie care pare sa ignore cu totul nevoia de dialog intelectual cu istoriografia din afara Romaniei. O istorie comoda, in cele din urma, si pentru cel care o scrie, si pentru cel care o citeste.

Acest mod de a scrie istoria poarta urmele adinci ale interdictiilor si limitarilor de tot felul la care dl Scurtu a fost supus, ca istoric al perioadei interbelice, de cenzura comuni