As fi vrut sa incep aceasta cronica la ultima carte a istoricului Al. Zub printr-o referire succinta la volumele publicate pina in prezent de autor. Am realizat insa foarte repede ca simpla mentionare a titlurilor lor ar ocupa mai mult de jumatate din spatiul tipografic acordat in general unui articol in presa culturala. Ma refer, desigur, numai la cartile individuale, tratate foarte serioase pe diferite teme istoriografice, de teoria istoriei sau de istoria culturii, fiecare in parte insumind sute si sute de pagini de analiza. Daca la acestea as fi adaugat numeroasele editii alcatuite acribic de istoric pe parcursul anilor, precum si miile de articole publicate in tara si strainatate, m-as fi aflat, fara indoiala, dincolo de puterile mele de cuprindere. Opera de pina acum a profesorului Al. Zub are deja dimensiuni uriesesti, necesitind echipe de cercetatori concentrati doar pe efortul minimei inventarieri. Intelectualul renumit in Iasi, dar si in tara, pentru faptul ca traieste literalmente intr-un templu al cartilor (cele doua camere mari – unde lucreaza – de la Institutul de Istorie au devenit neincapatoare in fata milioanelor de file scrise, ale cartilor, fiselor ori decupajelor de prin ziare si reviste, depozitate aici intr-o ordine neverosimila) a ajuns el insusi, treptat, un arhitect desavirsit al lor.

De aceea nu trebuie sa surprinda ca Al. Zub ramine unul dintre cei mai cunoscuti oameni de cultura ieseni din ultimele decenii. Temeinicia stiintifica a istoricului s-a impus pas cu pas in rindul elitelor romanesti si euro-americane, evitind insa cu rafinament popularitatea temporara, stabilita de gusturile indoielnice ale vulgatei. Numele profesorului a patruns in spatiile cu adevarat importante, trecind peste ostentatia adesea inerenta in procesul recunoasterii unanime. Vizavi de acest lucru, rememorez o intimplare nostima. In urma cu citiva ani,