Am ajuns la Muzeul Taranului Roman fara sa stiu ca Observatorul cultural pregatea deja un numar centrat pe acest subiect. Asa a fost sa fie, o dorinta mai veche a ultimelor luni s-a intilnit cu initiativa – cu totul salutara! – a unei reviste. Intentia de a consemna citeva stari emotionale si impresii de vizitator, rapid, „la cald“, participativ, se izbeste acum de partea informativ-istorico-documentara oferita de citiva diriguitori ai muzeului si de redactorii Observatorului cultural. Pacat, nu mai stiu bine de unde s-o apuc, ce sa mai spun cind, deja, prezentarea, amanuntele, proiectele de ieri si de miine, intentiile si realizarile sint adunate intr-un inchegat dosar documentar. Muzeul TAranului Roman. O cladire. Sigur, nu ca „multe altele“, dar, totusi, o cladire. In capatul de la „Sosea“. Linga Biserica Mavrogheni. De acolo de unde Voda Mavrogheni, se spune, isi incepea plimbarile intr-o sanie trasa de cerbi.
Asa a ramas povestea. O fi si adevarat? Aceeasi sosea Kiseleff a generalului rus care a gospodarit Bucurestiul si Tara Romaneasca pregatindu-le pentru o modernizare si „intrare in Europa“ ce abia, incet, incet, dupa „pasopt“ urmau sa vina. „Regulamentul organic“ si ocupatia rusa – o preaderare la Uniunea Europeana: iesirea din Orient. Kiseleff. „Muscalii“. Ofiteri care organizeaza armata romana – ne place sa recunoastem sau nu, polcovnic sau porucik (colonel sau sergent) au impus o anume disciplina... nemteasca unei lumi greu de disciplinat – dau si serate, baluri, „activeaza“ viata mondena a orasului. Apoi ceilalti muscali, vizitii, cu caii si trasurile lor, cu obiceiurile lor neortodoxe, care dau plimbarilor la Sosea o alta dimensiune. Plimbarea la pas, batai cu flori, Soseaua ramine un colt de Bucuresti. O lume. Gradina-Bufet, a lui Ion Mincu, apoi Arcul de Triumf, Hipodromul, vilele, copacii, magnoliile, „amenajarea“ din anii ’30 a Parculu
