Artist francez de origine română, Serghei Manoliu a deschis recent, la Centrul Internaţional de Artă Contemporană, prima sa expoziţie din Bucureşti şi din ţară. Faptul că a deschis-o abia acum, la unsprezece ani de cînd regimul comunist, cu instituţiile sale - printre care la loc de cinste figura şi cenzura -, s-a prăbuşit în mod evident, spune destul de multe lucruri şi de dincolo de spaţiul artistic şi aşază într-o lumină specială arta lui Manoliu. Numai după acest exerciţiu de un deceniu, pe jumătate anarhic, pe jumătate nesigur, într-o democraţie superficială şi într-o economie aproape sălbatică, mesajul lui Manoliu poate fi înţeles măcar în parte şi acceptat într-o măsură care să facă posibil actul de comunicare. Şi asta pentru că proiectul artistului priveşte nu atît disponibilitatea noastră estetică şi legitima predispoziţie pentru receptare, cît o realitate psihologică modificată şi o nouă direcţie a imaginarului. Întrucît lumea occidentală, în care artistul trăieşte de mai mulţi ani, cu pragmatismul ei asumat şi cu un cult al eficienţei bine asimilat şi frumos ambalat, este chiar una dintre sursele de inspiraţie, lumea românească trebuia să se rodeze un timp spre a percepe exact conţinutul, codurile şi filosofia unei asemenea construcţii simbolice în care ironia, meditaţia gravă, responsabilitatea morală şi spiritul ludic se împletesc pînă la contopire. Şi asta pentru că arta lui Serghei Manoliu, tipică pentru un răsăritean transplantat în Apus, marchează chiar acest spaţiu de intersecţie al imaginarului cu praxisul şi al culticului caduc cu un pietism fără transendenţă. Pe scurt, artistul româno-francez nu face nici pictură, nici sculptură, nici grafică şi nici măcar instalaţie sau performance, dar, într-un anumit fel, toate sunt prezente, într-o mai mare sau mai mică măsură, în arta sa. Specialitatea artistului sunt Icoanele Ferecate, Icones Blindees