În din păcate prea puţin cunoscuta literatură catalană, Mercè Rodoreda ocupă unul din locurile cele mai importante rezervate contemporanilor, şi s-ar putea spune că nu pe nedrept. Trecută prin teribilii ani ai dictaturii franchiste, atît de ostilă minorităţilor din peninsula iberică, scriitoarea barceloneză a supravieţuit, ea şi oraşul ei, pentru a dovedi o dată-n plus extraordinara capacitate de regenerare a unui popor a cărui independenţă a murit acum 500 de ani.

Deşi o figură adeseori asociată naţionalismului catalan, Mercè Rodoreda evită cu tenacitate tentaţiile unei literaturi politizante; e ceea ce se întîmplă în Oglinda spartă, cel mai cunoscut roman al scriitoarei catalane, publicat în 2000 de Editura Meronia.

Pe de altă parte, acel cititor ce se va fi aşteptînd la o carte puternică, o carte care să-l zguduie, care să-i marcheze definitiv existenţa, acel cititor va fi dezamăgit. Oglinda... nu e o capodoperă, cu atît mai puţin o carte de căpătîi. E în schimb un roman fermecător. Şi unul fragmentar/fragmentat.

Povestea Teresei Goday, fiica unei vînzătoare de peşte ajunsă mare doamnă prin căsătoria cu bătrînul Rovira, se transformă încetul cu încetul în istoria familiei sale şi, într-un final, în cea a casei lor din Sant Gervasi. Imaginea micului palat cu turnuleţe şi a fantasticei sale grădini e de altfel singura constantă în acest univers dominat de o înfiorătoare incapacitate de comunicare. Metafora oglinzii sparte se dovedeşte ideală: lumea în care se învîrt soţii Valldaura este alcătuită din cioburi, din fragmente, din resturi - chiar adunînd toate bucăţile, întregul nu se mai poate forma niciodată, pentru că niciodată nu a existat.

La fel ca în Casa spiritelor a peruanei Isabel Allende, ceea ce face să meargă mai departe complicatul angrenaj al familiei Valldaura este locuinţa lor, spaţiul sacru ce adăposteşte copii nelegi